Am plecat cu noapte în cap la Istanbul, nodul de comunicare către Orient. Atât cel Mijlociu, cât şi cel Îndepărtat. Fiindcă agenţia de voiaj ne-a anulat zborul de legătură pe care l-am rezervat iniţial, am fost repartizaţi la un zborul programat la o oră mai puţin convenabilă. Am aterizat la Istanbul la 7.10 şi am plecat de acolo la 13.20.

Lungimea aeroportului turcesc şi numărul de curse (circa 3-4) care decolează simultan la fiecare câteva minute sunt indicii grăitoare ale importanţei acestuia pentru traficul regional.

De îndată ce ai intrat în Turcia, Orientul prinde contur. Îţi dai seama de asta în primul rând după caracterul pestriţ al călătorilor care mişună în aeroport: musulmani îmbrăcaţi în haine tradiţionale (robă lungă şi turban), siluete feminine de culoare neagră care privesc lumea printr-o „ferestruică” îngustă decupată în văl, familii orientale „cu căţel şi purcel”, în frunte cu patriarhul (pe care îl recunoşti după lungimea şi culoarea bărbii impozante).

Ştiind că aşteptarea zborului de legătură va fi lungă, ne-am luat cu noi cărţi. Colegul meu Ciprian citeşte „despre frumuseţea uitată a vieţii” (pe care o descoperă prin intermediul ultimei cărţi a lui Andrei Pleşu), iar eu citesc cu nesaţ bolnăvicios însemnările zilnice ale lui Dudu Velicu, o cronică a intrigilor politice şi bisericeşti (termenii sunt interschimbabili) din perioada primilor ani ai comunismului în România.

La un moment dat, am proasta inspiraţie să propun un schimb de „cărţi”. Rezultatul este îl parcurg în viteză pe Pleşu, fiindcă descopăr că multe dintre articole publicate în volum le-am citit deja în presă. Odată ajuns la coperta patru a cărţii, îmi doresc să revin la suprarealismul magic (cu tentă răsăriteană) din jurnalul lui Velicu. Dar Ciprian este deja atât de cufundat în miezul evenimentelor descrise de Velicu (mai ales că patriarhul Nicodim se pregăteşte să facă o vizită la Moscova), încât ajungem să citim amândoi pe de Kindle, cot la cot. Dacă la începutul călătoriei eram cam la jumătatea primului volum, când ne apropiem de Cairo regele deja a abdicat şi patriarhul Nicodim şi-a dat obştescul sfârşit.

Zborul către Cairo a fost mai lunguţ, cu un avantaj important: masa care ne-a fost servită a fost mai consistentă. Văzută de sus, capitala egipteană (circa 20 de milioane, cu tot cu zona metropolitană) se arată în toată aglomeraţia ei halucinantă. Peisajul e mai degrabă monocrom. Lipsa verdelui mi se pare neliniştitoare. Mă întreb cum se simte aerul la sol. Înainte de a pătrunde efectiv deasupra oraşului, vedem piramidele. Chiar şi de la această distanţă, sunt impresionante. Nădăjduiesc că vom reuşi să le vedem şi în mărime naturală, stând smeriţi la baza lor, nu privind la ele de sus, ca acum.

De cum ne îmbarcăm, ne dăm seama că suntem imersaţi într-o altă cultură, în care religia este mult mai prezentă în spaţiul public. Până să decolăm, din difuzoarele avionului se aude o rugăciune în arabă (afişată şi pe monitoare). La sfârşit pilotul spune ceva în arabă din care înţeleg doar „Inşallah”, pe care l-aş traduce prin „cu voia Domnului”.

(Va urma)