În aeroport suntem aşteptaţi de un funcţionar de la hotel care ne dă pe mâna unui şofer de microbuz. Uitându-mă la modul în care Faez (şoferul) ne pune bagajele în maşină, îmi dau seama că suntem în perimetrul bacşişului. De altfel, micul ghid de călătorie pe care l-am primit în avion ne şi avertizează asupra acestui aspect de căpătâi al savoir-faire-ului egiptean (de fapt, oriental). Totuşi, când nu ai parte de temenele şi politeţuri menite să te uşureze de un ciubuc, eşti întâmpinat cu răsteli şi arţag. Funcţionarul de la care trebuie să luăm viza de intrare se poartă cu noi ca un sergent cu noii recruţi.

De la şofer aflăm că egiptenii sunt în perioada Ramadanului. El e creştin (copt), deci nu posteşte. Tot el ne spune hâtru că populaţia capitalei creşte exponenţial. „Aici nu avem nevoie de Viagra. Aici avem nevoie de antiviagra”. Povestim despre Mubarak, revoluţie şi aspiraţiile poporului egiptean.

Ajungem la hotel şi ne resemnăm cu faptul că hamalii iau temporar ostatice bagajele noastre. Etica mea egalitaristă este împotriva distincţiei „domni”-„hamali”, dar mă tem că n-am de ales.

După o jumătate de oră în care ne tragem sufletele, decidem să ieşim la o scurtă plimbare de recunoaştere, în jurul hotelului. E aproape 7 seara, dar afară e zăpuşeală. Ciprian simte zăduful mai rău decât mine.

Atmosfera oraşului în zona prin care ne plimbăm e un amestec straniu de dolce farniente (la trecătorii) şi hustle and bustle & rat race (la şoferii care gonesc nebun pe şosele şi claxonează scurt şi preventiv la tot pasul). Cei doi europeni care se plimbă agale pe trotuar (în speţă, noi) fac probabil ca peisajul să fie şi mai ciudăţel.

Nu prea sunt câini „bagabonţi”. Există în schimb destule pisici „bagaboante”. Mai famelice decât cele pe care le ştiu în România. La câte un colţ de stradă se vinde un lichid maro cu aspect dubios, ambalat în nişte pungi de plastic sigilate, asemănătoare unor burdufuri. Presupun că e ceva de băut, dar nu mă aventurez să întreb (şi nici să cumpăr).

Am intrat într-o zonă cu blocuri muncitoreşti. Arhitectură socialistă monotonă, obositoare, deprimantă. Trecem peste o linie de tramvai dezafectată şi auzim prin văzduhul încins ecourile unei rugăciuni care face aerul să vibreze în faptul serii: „Alaaaahu akbar! Alaaahu akbar!” Ne îndreptăm, curioşi, către mica hagie de unde vine chemarea. Câţiva musulmani evlavioşi, îmbrăcaţi în haine evlavioase (ca nişte halate) se duc la rugăciune.

Se înserează şi decidem să facem calea întoarsă, spre hotel, apoi ieşim într-un bulevard larg, presărat pe o parte cu diverse clădiri guvernamentale pătrăţoase şi pe cealaltă cu sinistre blocuri-turn trase la indigo, depersonalizate, şi aparent pustii. Pe bulevard se circulă ca pe Magheru (în Bucureşti), cu precizarea că pe Magheru nu mai vezi astăzi Dacia 1310 şi autobuze din ani 1970.

Ajungem la o intersecţie mare dominată de prezenţa unui minaret. Arhitectura ar fi frumoasă, dacă n-ar fi instalaţiile de pom care îl „împodobesc” şi câteva neoane cu roz bombon şi cu verde crud (fosforescent).

Dar deja au început să mă roadă sandalele (în ciuda caracterului lor canonice), iar Ciprian se declară semirăpus de zăduf, aşa că decidem să revenim de urgenţă la hotel. Soarele deja a apus, deci putem trage nădejde că ni se va servi cina la ora 20.00. Mâine este prima zi a conferinţei.

(Va urma)