Azi a fost ultima zi a conferinţei, dar n-am apucat încă să povestesc nimic despre penultima zi, în care am avut parte de un tur cultural finalizat cu o cină pe Nil (într-un vas trietajat).

Nu cred că aspectele tehnice (de management al şcolii) interesează pe cititori, aşa că voi povesti lucrurile mai „suculente” care mi-au atras atenţia.

Între prezentările de astăzi s-a remarcat în mod net cea a lui Peter Kuzmič. Deşi n-a fost un punct important în speech-ul său, am reţinut o critică severă (şi cât se poate de justă) faţă de modul în care şi-au onorat unii bursieri Langham din România angajamentul de a se întoarce în ţară şi de a lucra în domeniul educaţiei teologice. Fiindcă sunt român, a trebuit să recunosc (nu fără o considerabilă jenă) că ceea ce a făcut organizaţia lui John Stott pentru aceşti români care n-au mai revenit în patria mumă este o „failed investment” (citat din P.K.).

Una peste alta, mă şi întreb: a făcut cineva vreodată o analiză a modului în care au evoluat profesional bursierii Langham? Ştiu că există oameni care şi-au onorat promisiunea şi care aduc un suflu proaspăt în şcolile teologice româneşti. Dar ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

Cred că rolul cel mai important al acestor întâlniri este conectarea oamenilor din diferite zone ale lumii. Am avut prilejul de a vorbi pe îndelete cu participanţi din Palestina, Cehia, Pakistan, Belgia şi Polonia. Deşi nu mă socoteam o persoană tocmai ignorantă, a trebuit să dezvăţ multe idei preconcepute despre Orientul Mijlociu.

Să povestesc acum câte ceva despre turul nostru în Cairo. Deocamdată nu pot ilustra cele scrise cu ajutorul fotografiilor, dar urmează şi ele.

Impresia cea mai puternică despre capitala Egiptului este că se dezvoltă necontrolat, într-un ritm prea alert pentru o gestionare satisfăcătoare. Zonele rezidenţiale luxoase alternează cu zonele sărace şi mizere.

Minaretele se ivesc la tot pasul, vechi şi noi, în toate stilurile arhitectonice, în funcţie de perioada istorică. Unele moschei sunt adevărate bijuterii. Altele dau lejer impresia de kitsch (instalaţii cu globuri multicolore şi tuburi fluorescente colorate ţipător).

Judecând oraşul după aspectul lui general, aş spune că urbea egipteană păstrează o decenţă pe care Occidentul a pierdut-o de multişor. Aici încă nu se simte nimic din atmosfera hedonistă pe care o emană, de pildă, reclamele agresive care capitonează clădirile Vienei. (E drept, în ultima vreme municipalitatea vieneză a mai jumulit penajul publicitar care făcea din acest oraş un fel de papagal multicolor dezgustător).

Totuşi, bat vânturi de schimbare. Tinerele umblă îmbrobodite, dar poartă jeans. În această privinţă Egiptul s-a emancipat. Din păcate, unele trenduri sunt regretabile: rata divorţurilor în rândul creştinilor evanghelici a crescut.

În privinţa religiei, mi-e clar că islamul joacă un rol fundamental în viaţa omului de rând. Nu ştiu cât de mult cred oamenii în preceptele islamului. Dar e clar că viaţa lor e structurată în mod decisiv în jurul riturilor religioase.

Forţa religiei nu e atestată doar de sutele de moschei şi minarete care domină linia oraşului şi care se întâlnesc la tot pasul, ci şi de chemările la rugăciune care se aud în fiecare seară din difuzoare.

Scutierii postaţi în Piaţa Eliberării (Tahrir) îşi fac rugăciunile în public, fie separat, fie în grupuri de 4-5, de o manieră care ar fi inacceptabilă în Europa. Pus în faţa unei astfel de scene, ajungi inevitabil să te întrebi: cum te raportezi la acest gest? Eşti de-acord cu manifestările religioase în spaţiul public? Întrebarea este cu două tăişuri. Probabil tindem să răspundem afirmativ, dacă suntem majoritari, şi negativ, dacă suntem minoritari.