Cred că nu m-am mai plimbat prin centrul vechi al oraşului de ani buni de zile. Scurtele mele şederi în urbea natală nu-mi lasă răgaz pentru plimbări.

Totuşi, ultima vizită acasă mi-a dat răgazul să văd ce se mai întâmplă prin orăşelul în care nu se întâmplă nimic. 🙂

Aflu cu surprindere că centrul istoric, cu frumoasele lui clădiri căzute în paragină, trece printr-o resurecţie.

Multă vreme centrul a fost dominat de şatre de cetăţeni romi care nu s-au dovedit prea responsabili cu clădirile pe care le-au luat în chirie. Iţele procesului istoric prin care aceste case burgheze, locuite în bună parte de evrei, au ajuns un fel de periferie „de centru” ar putea face obiectul unui studiu extrem de interesant.

(Cu mai mulţi ani în urmă însoţeam prin centrul vechi o familie de prieteni evrei din Canada. Fuseseră nevoiţi să emigreze şi să-şi vândă casa pe un preţ de nimic. Când s-au apropiat de fosta lor locuinţă, o femeie de etnie romă a şi întrebat  îngrijorată: „Aţi venit să cereţi înapoi casa?”)

Restaurare şi nu prea. Firme luminoase de plastic pe arhitectură de secol XIX. Un pietonal care ar arăta splendid dacă ar fi restaurat după canoane.

Amestecuri neverosimile. O jumătate de clădire e modernă şi alta e "veche". Vizavi nu se vede, dar se află Biserica Uspenia, unde a fost botezat Mihai Eminescu.

Bătrânii din fotografie sunt o metaforă expresivă pentru centrul vechi, care e şi el adus gârbovit de mulţii ani de neglijenţă din partea autorităţilor locale.

Fiindcă e greu de realizat o imagine panoramică, am tăiat clădirea în două.

Continuarea fotografiei precedente. Monumentul îl înfăţişează pe Maiorul Ignat. Cred că nici 1% dintre botoşăneni nu ştiu cine a fost acest maior Ignat şi de ce i s-a înălţat acest monument. Constat că cel mai adesea ridicăm monumente ca să-i putem uita cu inima împăcată pe oamenii memorabili.