Cunosc câţiva oameni pentru care, din nefericire, a trăi este un act eroic, o sforţare titanică, un travaliu. Oameni care socotesc că a muri este un câştig. Viaţa i-a surmenat în aşa măsură, încât nu-şi mai doresc să o păstreze. Unul dintre ei a încercat chiar să şi-o ia. Din fericire, n-a reuşit.

Chiar dacă nu ne place să recunoaştem asta, există printre noi mulţi Iovi care se întrebă, asemenea celui biblic: „Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce sufere, şi viaţă celor amărâţi la suflet, 21 care aşteaptă moartea şi nu vine; măcar că o doresc mai mult decât o comoară, 22 care n-ar mai putea de bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul?”

Colegii mei pastori îmi dau uneori de înţeles că sunt un şoarece de bibliotecă al cărui singur orizont sunt cărţile. Că n-aş şti că „viaţa [cu toate zbaterile şi pulsaţiile ei dureroase] e în altă parte”. Cum s-ar spune, sunt un soi de Siddhārtha care încă n-a apucat să cadă din turnul de fildeş al cărţii în brazdele necruţătoare ale vieţii celei „adevărate”… Nu se gândesc că foarte adesea oamenii se suie în turnul de fildeş al cărţii tocmai fiindcă ştiu ce înseamnă să fii aruncat pe brazdele necruţătoare ale vieţii.

Am citit astăzi declaraţia ap. Pavel din Filipeni: „pentru mine să mor este un câştig”. Nu este declaraţia unui om învins de viaţă, prins în roata ei nebunească. Este declaraţia unui om pentru care „a trăi este Hristos”, care scrie cu luciditate şi cu ancorare. Luciditatea celui care ştie ce este viaţa şi ancorarea celui care vede dincolo de ea.

Acest echilibru între perspectiva morţii şi disponibilitatea de a trăi pentru a sluji celorlalţi mi se pare formidabil. Rădăcinile lui nu sunt în lumea noastră, în sfaturile pe care le dau psihoterapeuţii celor pentru care viaţa nu mai înseamnă nimic şi care socotesc moartea un imens câştig. Rădăcinile lui sunt în Hristos, cel din care ne tragem seva spirituală.

Nu vreau să dau un verdict generalizator, dar mi se pare că uneori suntem obosiţi de viaţă fiindcă trăim numai pentru noi înşine. Vechiul sindrom surprins de Luther în expresia cor curvum in se („inima preocupată de ea însăşi”). Citiţi şi recitiţi Filipeni 1 (în mai multe traduceri) şi îmi veţi da dreptate.

Reclame