Precum se vede, am un talent fabulos de a mă băga în subiecte tabu, a căror simplă menţionare e suficientă ca să dezlănţuie anateme şi imprecaţii. După urecheala zdravănă pe care am primit-o în chestiunea „Israel-Palestina” m-am cuminţit o vreme. Dar natura mea aplecată spre dandanale got the better of me.

Aşa m-am pomenit gândind cu glas tare că, dacă vrem să polemizăm cu ortodocşii şi catolicii pe marginea icoanelor, ar trebui să renunţăm la argumente naive de tipul „icoană = idol”. Putem, eventual, atrage atenţia că modul în care se raportează mulţi dintre iconoduli ne dă nouă impresia (protestanţilor iconoclaşti) că respectivii închinători fac nişte confuzii. Şi că una spune buchea de catehism şi că altceva se petrece în realitate şi în minţile oamenilor.

Evident, am să-mi iau „papara” cuvenită şi pentru imprudenţa de a gândi cu voce tare pe unele subiecte izvoditoare de zâzanie. Ochiul lui Sauron nu doarme (că tot am început să citesc The Lord of the Rings) şi la vremea cuvenită o să-mi primesc chelfăneala.

Între timp, să urmez sfatul lui Gandalf: „All we have to decide is what to do with the time that is given us”

Astăzi am auzit o interpretare cam dubioasă cu privire la un verset din Mat. 24:28.

Oriunde va fi stîrvul, acolo se vor aduna vulturii.

N-am să spun ce era dubios cu privire la interpretare. Cert este că am devenit curios să văd cum e înţeles acest verset în istoria interpretării.

La început a fost alegoria. În comentariile patristice trupul este decriptat ca Hristos (vezi Hippolytus, In Matthaeum 24, 205). Din Hristosul cel mort pe cruce se hrănesc „vulturii” (cei aleşi).

Origen adoptă aceeaşi linie de interpretare. Trupul este Hristos, iar vulturii sunt ucenicii.

Iată mai jos textul tradus din greceşte. Precizez că experienţa mea cu textele patristice e limitată şi că sunt dispus să-mi revizuiesc tălmăcirea acestui pasaj care are câteva dificultăţi.

Căci unde este trupul (potrivit iconomiei suferinţelor) lui Hristos, Cel care a căzut, (ca să-i ridice pe cei căzuţi), [acolo] se vor aduna nu ucenicii care se întâmplă [să fie prin preajmă], ci cei cărora le cresc pene (şi, potrivit lui Solomon, capătă aripi [Prov. 23:5, LXX]) precum vulturii, în chip nobil şi împărătesc, care şi-au pus încrederea în suferinţa lui Hristos. De aceea nu [e vorba de] vulturi, nici de corbi, ci de acel animal care nu se hrăneşte cu stârvuri.

ὅπου γὰρ τὸ κατὰ τὴν οἰκονομίαν τοῦ πάθους πτῶμα πεσόντος <τοῦ> Ἰησοῦ, <ἵνα τοὺς πεσόντας στήσῃ,> συναχθήσονται οὐχ οἱ τυχόντες, ἀλλ’ οἱ πτεροφυοῦντες μαθηταὶ <καὶ κατὰ τὸν Σολομῶνα κατασκευάσαντες πτέρυγασ> ὡς ἀετοὶ μεγαλοφυῶς καὶ βασιλικῶς, <πρὸς τὸ πάθος Χριστοῦ πεπιστευκότες· διὸ οὐ γῦπες, οὐ κόρακες, ἀλλὰ τὸ μὴ νεκροβόρον ζῷον.>

(Va urma)

Anunțuri