Prima parte a concluziilor la studiul despre KJB şi Fidela AICI.

***

(3) Deşi analiza noastră urmăreşte aproape exclusiv exemple din Noul Testament, putem presupune că situaţia nu diferă semnificativ în cazul Vechiului Testament. Această ipoteză ar trebui însă verificată printr-o analiză sistematică a celor două versiuni şi prin raportarea permanentă la textul masoretic, pe care ambele îl revendică drept Vorlage.

(4) Prezentarea, fie ea şi sumară a cărturarilor (cei mai mulţi dintre ei clerici) care au trudit la realizarea KJB pune în evidenţă temeinica lor pregătire academică. Prin contrast, traducătorii Fidelei sunt personaje anonime, care, din modestie, din teamă sau din alte motive, au refuzat să-şi asume versiunea pe care au pus-o în circulaţie. Studiul atent al Fidelei arată că traducătorii români nu stăpânesc bine nici limbile biblice, nici limba-sursă (engleza modernă timpurie), nici limba-ţintă (română modernă).

(5) Chiar dacă stilul nu poate fi criteriul fundamental de evaluare a unei traduceri (prioritare fiind acurateţea şi claritatea), el rămâne unul important, fie şi pentru că este aspectul pe care un cititor (chiar şi nespecialist) îl observă cel mai uşor, încă de la prima interacţiune cu textul. Neologizarea violentă a limbajului biblic, lipsa de proprietate a termenilor folosiţi, construcţiile nefireşti (multe dintre ele rezultate din calchierea unor frazeologii englezeşti) şi stângăciile stilistice prezente în Fidela fac din ea un experiment ratat. În prefaţa KJB, Miles Smith admitea că „the very meanest translation of the Bible (…) containeth the word of God, nay, is the word of God”, după cum un om poate fi considerat chipeş şi arătos chiar dacă ar avea câţiva negi pe mână, pistrui pe faţă şi câteva cicatrici. Ne putem întreba dacă episcopul de Gloucester şi-ar fi menţinut părerea la vederea unui om cu faţa acoperită de negi şi brăzdată de numeroase cicatrici.