Arareori mi se mai întâmplă să am timp să scriu mediații la pasaje din Scriptură. Numeroasele obligații și urgențe profesionale de care trebuie să mă achit (predare, editare, cercetare, studii biblice la biserică, bibliotecă, traducere) conspiră să-mi ocupe timpul.

Drama șoarecelui de bibliotecă este să ajungă directorul instituției în care i-ar plăcea să-și facă veacul „ronțăind” cărți!

Când se mai întâmplă să mă asalteze (cu blogul, nu cu baioneta!) câte un moș Teacă, luptător împotriva tuturor „epizotiilor” (unele reale și altele închipuite) din lumea evanghelică actuală, timpul liber care îmi mai rămâne tinde spre zero.

Recent am parcurs un text biblic care îl prezintă pe Mântuitorul dialogând, pe tema uceniciei, cu trei personaje anonime.

Relatarea este plină de dinamism. Replicile date de Domnul Hristos sunt pline de miez, tăioase, năucitoare. Personajele anonime sunt lăsate fără grai, devin mici, se pierd în anonimatul din care au ieșit preț de o clipă.

Desprinderea de lume

Primul personaj îl întâlnește pe Isus pe drum. În călătoria sa către Ierusalim, Domnul a fost deja respins de samariteni, dușmani cu vechime ai evreilor. Suntem deja preveniți cu privire la soarta care îl așteaptă pe cel care ar vrea să-l urmeze pe Isus.

În acest context, își face apariția un personaj entuziast (un cărturar, ne spune Matei). E tipul omului plin de bune intenții, zelos, dornic să se pună în slujba unui. „Te voi urma oriunde vei merge”.

Vă aduceți aminte de râvna personajului care aleargă la Isus și care se laudă că a păzit poruncile „din tinerețe”? Dar de Ioan și Iacov, care cred că pot să bea „paharul” pe care îl va bea Isus? Dar de Petru, care anunța că își va da viața pentru Isus? Cu siguranță, Scriptura nu este lipsită de oameni care „dau năvală în împărăție”.

Răspunsul dat de Isus este un avertisment: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul Omului n-are unde-Şi odihni capul.”

Care este tâlcul acestei declarații?

Fiarele câmpului și păsările cerului au locurile lor de adăpost, în care se pot refugia în caz de primejdie. Fiul Omului, în această lume, este străin și călător. Condiția lui este definită de peregrinare. Este respins nu doar de samariteni (cărora li se pot da circumstanțe atenuante), ci și de „ai Săi”.

Urmarea lui Hristos nu este o ieșire la picnic. Proba clară a celor spuse de Hristos este că incidentul are loc „pe drum”. Printr-o amară ironie, creatorul lumii nu are loc în care să-și plece capul, în lumea pe care a creat-o. Fiul Omului este străin în această lume, de aceea urmarea lui Isus înseamnă a fi părtaș aceleiași alienări.

Tema alienării ucenicului în lume reverberează în tot Noul Testament. Bisericile istorice, în existența lor multiseculară, au cam uitat această dimensiune a mesajului lui Hristos. S-au „instalat” binișor în lume. S-au înstăpânit peste anumit zone geografice. Au dezvoltat structuri de putere și ideologii menite să le justifice.  Mă întreb cum se predică din acest text în bisericile tradiționale.

Dar oare de ce mă uit cu gând rău la capra vecinului meu?

În definitiv, avertismentul este în primul rând pentru mine, minicărturarul atașat de cărți și înregimentat într-un sistem ierarhic (academic).

În încheierea acestei meditații propun un citat din Bonhoeffer (Costul uceniciei, p. 58):

Primul ucenic se oferă singur să‑L urmeze pe Isus, fără a fi chemat. Isus îl dojeneşte pe acest entuziast, spunându‑i că nu ştie ce face. De fapt, nici nu poate şti. Acesta este înţelesul răspunsului care îi arată omului realitatea vieţii alături de Isus. Aici vorbeşte Cel care merge spre cruce, a cărui întreagă viaţă este descrisă, în Crezul apostolic, prin cuvântul „a suferit“. Niciun om nu‑şi poate alege de bunăvoie o astfel de viaţă. Nimeni nu se poate chema pe sine însuşi la ucenicie, spune Isus, iar declaraţia Lui rămâne fără răspuns. Prăpastia dintre ucenicia voluntară şi cea autentică rămâne larg deschisă.

Anunțuri