Mă întreb: oare sunt singurul pentru care închinarea (în context evanghelic) constituie uneori o experiență aducătoare de frustrări?

Să o luăm sistematic, pe domenii.

1) Instrumentele

Nu sunt de principiu împotriva instrumentelor zgomotoase, dar încep să am îndoieli tot mai serioase cu privire la locul chitarelor electronice și al tobelor în bisericile noastre.

Chitarele electronice ne sfredelesc „criierii capului”, iar tobele ne toacă nervii mărunt-mărunt.

Când se termină „numerele” la chitară electronică + baterii, te simți fericit că poți să-ți auzi din nou gândurile.

Înțeleg că trebuie să-i ținem pe tineri în biserică. Dar oare cu prețul alienării altor categorii de închinători?

2) Nivelul sonor

Pesemne că am făcut deja „sindrom de pensionar”. Nu mai suport decibelii la care se cântă uneori în bisericile noastre.

În materie de sonorizare, cred că „less is more”.

3) Polifonie inoportună

Aș prefera ca linia melodică a cântărilor „în comun” să fie una singură, ca să nu trebuiască să fac prea multă echilibristică muzicală în încercarea de a mă aciua pe liniile complicatului portativ de pe care pare să cânte „trupa” care ne conduce.

Cu atâta polifonie câtă ni se livrează uneori, în mod foarte profesionist, ce-i drept, nu mai știu pe care linie melodică să mă cocoț. Fiindcă nu mă pot lăuda cu ureche muzicală, ajung inevitabil să „pic între coarde”, iar rezultatul este probabil un falset. Noroc că volumul muzicii este oricum prea tare și vecinii de bancă nu mă aud. (Dar mai știi?)

4) Inconodulismul de sorginte tehnologică

Aici e cel mai mult de comentat.

Evanghelicii sunt inconoclaști în sensul că nu acceptă intermedierea icoanelor în închinare, dar sunt inconoduli în sensul că uneori difuzează filmulețe cu „Isus” menite (probabil) să stimuleze imaginația închinătorilor (și să le sporească evlavia?).

Cred că e a doua oară, în interval de șase luni, când văd iarăși scena sângeroasă a răstignirii (cu Jim Caviezel în rolul lui Isus) proiectată la timpul de închinare. Muzica de pe fundal e repetitivă, apăsătoare, incantatorie. Puțin mai lipsește să cădem în transă. Acțiunea din clip e de o violență ieșită din comun. Mel Gibson nu pare să fi făcut economie de „sânge”. Nu știu cât de mult sunt edificate bătrânicile „netehnologizate” și nefamiliarizate cu genul horror. Nu știu cât de oportună este această „cateheză vizuală” pentru puradeii care contemplă crispați scenele de groază.

Mă aștept ca în viitor, experiența „închinării” să evolueze către 3D. Adică să primim ochelari care să dea „adâncime” imaginilor. Eventual și căști cu efect „surround”. Iar „închinarea” să fie acompaniată cu elemente de „realism”. Închinătorii să fie stropiți de undeva cu niște vopsea roșie, ca să se integreze mai bine în „decor”.

Mă întreb cum se raportează ansamblul bisericii la aceste experiențe dătătoare de senzații tari. Dacă aș avea suficientă autoritate ecleziastică, aș propune efectuarea unor sondaje de opinie. Eu, vorba lui Noica, „n-am organ” pentru a degusta asemenea experiențe. O scenă cu Jim Caviezel proiectată pe pereții bisericii nu mă emoționează, ci mă blochează. Nu cred că filmele au fost făcute ca să fie vizualizate în biserică.

În materie de muzică am, cred, gusturi mai puțin sofisticate decât cele ale „publicului țintă”, așa cum există el în mintea (imaginația) „trupelor” de închinare care ne „slujesc”.

La o adică, m-aș mulțumi cu un pian sau o vioară.

În mod cu totul deosebit, cer smerit să nu ni se mai livreze „icoane în mișcare” (i.e. filmulețe menite să ne stimuleze imaginația ori să ne crească nivelul de spiritualitate).

Dacă tot e să ne stimulăm imaginația (sau evlavia?) cu icoane, măcar să fie din cele mai cu vechime.

Încaltea să corespundă din punct de vedere estetic și să treacă testul oldies but goodies.

Reclame