Despre condiționările teologice inerente traducerii textului biblic am scris o teză de doctorat.

Ori de câte ori citesc traduceri ale unor texte patristice, mă întreb dacă nu cumva același tip de condiționări grevează și asupra textelor Părinților.

Citesc astăzi un fragment din Omilii la statui, de Ioan Gură de Aur, în traducerea lui D. Fecioru.

„Cutare, spun ei, a plecat să se închine la biserica unui mucenic și a luat cu el bani să-i împartă săracilor”.

Textul grecesc nu spune chiar așa, ci

῾Ο δεῖνα, φησὶν, εἰς μαρτύριον ἀπεδήμησε πένησι χρήματα διακομίζων…

Cutare, spun ei, a plecat [în pelerinaj] la un martyrion , luând cu el bani pentru săraci…

Ce înțelegem printr-un martyrion?

(1) Loc în care se păstrează rămășițe ale unui martir?

(2) Biserică zidită în memoria unui martir?

Cât de siguri putem fi că la vremea respectivă fiecare martyrion se transformase într-o biserică? Și când de siguri putem fi că deja lumea mergea în mod curent la aceste martyria pentru a se închina?

De remarcat introducerea verbului „a se închina”, utilizat de traducătorul român pentru a face textul mai explicit.

În traducerea engleză din NPNF ideea de închinare nu este explicită. În schimb, verbul apedemese e înțeles ca referință la pelerinaj.

“Such a one,” say they, “was performing a pilgrimage to some Martyr’s shrine…

Cred că e mai fidel în raport cu originalul.