Iustin Martirul are o teologie foarte interesantă despre botez. Interesantă, fiindcă are nițel alte accente decât teologia ortodoxă de azi.

Apologetul vorbește despre o anaghenesis („naștere din nou”, „renaștere”) care se produce prin botez.

Apoi [catehumenii] sunt duși de noi acolo unde este apă și sunt născuți din nou, prin nașterea din nou, prin care și noi înșine am fost născuți din nou.

Ἔπειτα ἄγονται ὑφʼ ἡμῶν ἔνθα ὕδωρ ἐστί, καὶ τρόπον ἀναγεννήσεως, ὃν καὶ ἡμεῖς αὐτοὶ ἀνεγεννήθημεν, ἀναγεννῶνται·

Demn de remarcat, versetul din Ioan 3:3 este parafrazat astfel:

Căci și Hristos a spus: „Dacă nu vă renașteți / nașteți din nou, nu veți intra în împărăția cerurilor”.

Καὶ γὰρ ὁ Χριστὸς εἶπεν· Ἂν μὴ ἀναγεννηθῆτε, οὐ μὴ εἰσέλθητε εἰς τὴν βασιλείαν τῶν οὐρανῶν

Ei, și acum vine partea în care teologia baptismală a lui Iustin nu mai cadrează cu practica actuală a Bisericilor ortodoxe.

Iustin spune că prima noastră naștere (ghenesis) se produce fără voia noastră. Pentru ca să nu mai rămânem, din necesitate, copii ai neștiinței, ci ai alegerii și cunoașterii, este rostit numele lui Dumnezeu peste cel care alege să se nască din nou (i.e. să se boteze) și care s-a pocăit (în prealabil) de păcate.

Mă intrigă nițeluș termenii „cel care duce” [pe altul la botez].

Hm… Oare în perioada respectivă botezul era administrat exclusiv de prezbiteri? De ce Iustin nu scrie clar acest lucru? Ai impresia că „cel care îl conduce la botez” ar putea fi un „laic”.

În fine, iată mai jos textul relevant.

ὅπως μὴ ἀνάγκης τέκνα μηδὲ ἀγνοίας μένωμεν, ἀλλὰ προαιρέσεως καὶ ἐπιστήμης, ἀφέσεώς τε ἁμαρτιῶν ὑπὲρ ὧν προημάρτομεν τύχωμεν, ἐν τῷ ὕδατι ἐπονομάζεται τῷ ἑλομένῳ ἀναγεννηθῆναι καὶ μετανοήσαντι ἐπὶ τοῖς ἡμαρτημένοις τὸ τοῦ πατρὸς τῶν ὅλων καὶ δεσπότου θεοῦ ὄνομα, αὐτὸ τοῦτο μόνον ἐπιλέγοντος τοῦ τὸν λουσόμενον ἄγοντος ἐπὶ τὸ λουτρόν.

Un nume invocat deasupra apei?

În traducerea românească din PSB avem și o condiționare teologică.

Traducătorul spune că „se invocă asupra apei… numele Părintelui tuturor etc.”

Am avea, cu alte cuvinte, la Iustin, un soi de „sfințire a apei”. Dar textul grecesc spune altceva.

Eu unul înțeleg că numele se invocă în apă (ἐν τῷ ὕδατι) pentru cel care alege (τῷ ἑλομένῳ)  să se nască din nou (ἀναγεννηθῆναι) și care s-a pocăit (μετανοήσαντι, acțiunea aoristului exprimă aici o anterioritate în raport cu verbul principal).

Traducerea din SC redă textul în spiritul analizei de mai sus.

În final, ne putem întreba: în ce fel mai corespunde botezul copiilor exigențelor enunțate de Iustin? Ce mai rămâne din „alegere” și „cunoaștere”, din „dorința de a fi născut din nou” și din „pocăință”?