Continuarea de AICI.

Cea mai originală copertă din câte am văzut vreodată! Locul autorului e ocupat de personajul despre care e vorba în carte.🙂

Da, ideea de a publica un volum despre Caraman este lăudabilă. Dar să nu uităm ce spunea un clasic în viață: „autorul nu are calitatea morală și spirituală” pentru a-și lega numele de cel al lui Constantin Caraman.

Există securiști care cred că, dacă scriu volume despre eroi ai credinței, primesc și ei, prin asociere, ceva din aura eroilor, cam cum primește luna ceva din strălucirea soarelui.

Fals! Când foștii securiști publică volume despre eroii credinței, eroismul celor care au suferit face și mai vădite parvenitismul și lașitatea celor dintâi.

Există plagiatori care cred că, dacă sunt coordonați la doctorat de un academician, impostura lor intelectuală se diminuează ori chiar este anulată.

Fals! Când un impostor este coordonat de un academician, academismul impostorului nu crește cu niciun milimetru. În schimb, academicianul se contaminează moral de impostura plagiatorului.

Dar nu despre calitățile morale și spirituale ale autorului vreau să fac vorbire, ci despre cele intelectuale.

Ideea de a publica un volum despre Caraman este vrednică de toată lauda, însă de la idee la punere în practică drumul este lung și anevoios și pândit de multe pericole.

Analizând fie și doar sumar volumul pe care l-a „precipitat” Ioan Ceuță, sunt ispitit să cred că autorul lui n-a văzut niciodată în viața lui cum arată o carte.

Sau, dacă a văzut-o, n-a deschis-o.

Sau, dacă a deschis-o, n-a citit-o.

Sau, dacă a citit-o, n-a priceput nimic.

Sau, dacă a priceput, n-a aplicat.

Toate scenariile de mai sus sunt posibile, fiindcă altfel nu putem explica de ce respectiva carte

(1) este lipsită de caseta CIP;

(2) este scrisă cu fontul Calibri (cel cu care scriem de regulă în Office);

(3) are numărul paginii pe aceeași parte; (e prima și singura carte la care am văzut așa ceva!)

(4) pune fotografia lui Caraman pe coperta din spate (acolo unde apare de regulă autorul!)

(5) conține o sumedenie de virgule între subiect și predicat;

(6) abundă în exprimări penibile, agramate, naive (sau, dimpotrivă, rău-voitoare);

(7) ne prezintă o sumedenie de facsimile ilizibile, nici măcar tăiate corespunzător cu un banal program precum Picture Manager;

(8) a fost multiplicată prin fotocopiere, printare ori risoprintare;

Acestea și multe alte ciudățenii fac din cartea recent publicată de I.C. o adevărată raritate, o ediție pentru bibliofili. Pariez că în 100 de ani fiecare dintre puținele exemplare publicate și distribuite în prezent pe sub mână (mai ceva ca literatura samizdat) va trece drept vintage.

Există totuși ceva bun ce se poate spune despre cartea-recurs: e bine legată și arată bine de la depărtare. Din păcate, și în cazul ei, se aplică vechiul proverb englezesc: don’t judge a book by its covers!