Dacă citești presa religioasă ori tragi cu ochiul (sau cu urechea) la emisiunile Trinitas, nu durează mult până te lovești de locul comun potrivit căruia noi, românii, am fost evanghelizați de Sf. Andrei.

Cum așa?

Uite-așa, fiindcă știm de la Origen (via Eusebiu) că Andrei ar fi mers în Sciția.

Toți românii patrioți care se vor cu tot dinadinsul convertiți de Sf. Andrei consideră neapărat că Origen trebuie să fi avut în cap „Sciția Mică” (Dobrogea). El, Origen, neavând preocupări mai mari decât să se asigure în comentariile sale că românii sunt creștinați de Sf. Andrei.

În fapt, Sciția de pe vremea lui Origen sau a Sf. Andrei era un întindere vastă, un no man’s land ale cărui granițe sunt atât de „elastice”, încât într-o parte se învecinează cu Germania și în alta cu Parthia. (Evident, dacă studiem și alte surse găsim noi și noi granițe).

Ieri m-am uitat de curiozitate să văd ce înțelege Pliniu cel Bătrân prin „Sciția”.

Am ajuns la concluzia că e nevoie de scrierea unei teze de masterat pentru a lămuri problema cât de cât satisfăcător.

Așadar, subiectul „Sciția la Pliniu cel Bătrân” e vast (circa 40 de ocurențe). Eu postez mai jos doar câteva fragmente.

Textul de mai jos enumeră populațiile diverse din Sciția, face referire la câteva râuri, la munți (Caucaz) și la Marea Caspică.

De notat că însuși Pliniu este intrigat de varietatea mărturiilor despre populațiile scite.

Că apa din Marea Caspică e dulce (măcar în partea de nord) se explică prin faptul că e alimentată de câteva râuri importante.

Sublinierile îmi aparțin.

CHAP. 19. (17.)—THE NATIONS OF SCYTHIA AND THE COUNTRIES ON THE EASTERN OCEAN.

Beyond this river [Tanais = Don] are the peoples of Scythia. The Persians have called them by the general name of Sacæ, which properly belongs to only the nearest nation of them. The more ancient writers give them the name of Aramii. The Scythians themselves give the name of „Chorsari” to the Persians, and they call Mount Caucasus Graucasis, which means „white with snow.” The multitude of these Scythian nations is quite innumerable: in their life and habits they much resemble the people of Parthia. The tribes among them that are better known are the Sacæ, the Massagetæ, the Dahæ, the Essedones, the Ariacæ, the Rhymmici, the Pæsici, the Amardi, the Histi, the Edones, the Came, the Camacæ, the Euchatæ, the Cotieri, the Anthusiani, the Psacæ, the Arimaspi, the Antacati, the Chroasai, and the Œtei; among them the Napæi are said to have been destroyed by the Palæi. The rivers in their country that are the best known, are the Mandragæus and the Carpasus. Indeed upon no subject that I know of are there greater discrepancies among writers, from the circumstance, I suppose, of these nations being so extremely numerous, and of such migratory habits. Alexander the Great has left it stated that the water of this sea [i.e. Caspian Sea] is fresh, and M. Varro informs us, that some of it, of a similar character, was brought to Pompey, when holding the chief command in the Mithridatic war in its vicinity; the salt, no doubt, being overpowered by the volume of water discharged by the rivers which flow into it. He adds also, that under the direction of Pompey, it was ascertained that it is seven days’ journey from India to the river Icarus, in the country of the Bactri, which discharges itself into the Oxus, and that the merchandize of India being conveyed from it through the Caspian Sea into the Cyrus, may be brought by land to Phasis in Pontus, in five days at most. There are numerous islands throughout the whole of the Caspian sea: the only one that is well known is that of Tazata.[1]


[1] Pliny the Elder. (1855). The Natural History (J. Bostock, Ed.) (2033–2035). Medford, MA: Taylor and Francis, Red Lion Court, Fleet Street.