Nu cred să fi coordonat mai mult de 2 teze de licență pe an în cei opt ani de activitate didactică. Sunt stăpânul aspru care seceră de unde n-a semănat, prin urmare studenții își facă bine socoteala cheltuielilor înainte de a se înhăma la jug.

Experiența coordonării de licențe în cei 8 ani de când predau și veștile care îmi ajung la urechi din alte universități mă fac să mă întreb: „la ce e bună o teză de licență”?

Cum se întâmplă adesea, răspunsul se dă în funcție de cine întreabă.

Săptămâna trecută alergam valvârtej prin oraș, mai iute decât Hermes cel cu aripi la picior, ca să depun la Universitatea din București o teză de licență în numele unui absolvent al unei prestigioase facultăți din această universitate. Coordonatorul tezei se întâmpla să fie un foarte prestigios cadru didactic; atât de prestigios, încât multiplele lui responsabilități (respectivul e și funcționar în cadrul unui prestigios minister românesc) l-au împiedicat să coordoneze efectiv teza respectivă. Asta înseamnă că studentul propune tema, coordonatorul dispune, studentul scrie ce-i trece prin minte (în cazul în care se întâmplă să mai aibă cât de cât așa ceva), coordonatorul se uită în fugă pe teză în ziua depunerii ei la secretariat, iar mai departe, la susținere, Cel de Sus cu mila!

Mă tem că, dincolo de a fi excepția, această poveste tinde să fie regula în învățământul românesc. Studenții „scriu de zor, numa’ scriu”, iar coordonatorii sunt prea ocupați ca să citească. Dacă citesc, cel mai adesea oftează și suspină adânc. Dacă ești pus în situația să citești (cum se întâmplă la universitățile mari) zeci de teze de 50-70 de pagini, probabil că te dai bătut, oricât de bine intenționat ai fi. Asta înseamnă că mii de teze de licență care se scriu în România diminuează anual rezervele forestiere fără să producă niciun câștig real în sfera cunoașterii. Îmi imaginez că povestea se repetă la master și la doctorat, altfel nu-mi explic cum a ajuns Victor Ponta autor al unei teze fără note de subsol!

Se înțelege de la sine, tezele unor astfel de oameni care mimează cercetarea s-ar mai salva doar în măsura în care hârtia lor ar fi reciclată pentru utilizări de ordin mai practic…

Dacă, dimpotrivă, o teză de licență este rezultatul întâlnirii dintre aspirațiile viitorului absolvent și competențele cărturărești ale cadrului didactic, se pun temeliile solide pentru viitoare cercetări la nivel de master și doctorat.

Anul acesta am coordonat un singur student cu care am avut numeroase întâlniri de lucru și căruia i-am citit teza din scoarță în scoarță, verificând notele de subsol cu o migală (căpătată prin „deformare profesională”) de care până și eu am început să fiu exasperat.

Pe tărâmul surselor, studenții umblă uneori ca puradeii care încep să facă primii pași. Trebuie să-i iei de mână, să-i conduci prin noianul de cărți și articole, să te asiguri că au rumegat și îngurgitat bine „materia”, că știu despre ce scriu, că nu scriu ca să se afle în treabă, că nu deformează sau falsifică părerile autorilor pe care îi citează, că nu plagiază, că transmit clar ideile și că le înlănțuie într-o succesiune coerentă care te duce de la A la B, nu una care te amețește bătând apa în piuă ori învârtindu-se în jurul cozii.

Când se întâmplă ca cercetarea să crească „în spirală”, prin interacțiunea dintre profesor și student, teza de licență rezultată își are rostul ei, fiindcă formează în student o anumită rigoare academică, reflexele de bază ale cercetătorului. Îl învață cum să-și structureze subiectul, cum să-l evalueze critic, ce piste să exploreze, ce surse să folosească etc.

Sigur, nu te poți aștepta la revelații de la o teză de licență. „Descoperirile” făcute de student nu sunt epocale, și nici nu trebuie să fie. Ceea ce contează la acest nivel sunt deprinderile academice dobândite în urma interacțiunii dintre el și coordonator. Și curajul de a păși mai departe pe tărâmul unei cercetări mai sofisticate.

În schimb, dacă impostura ori plagiatul s-au încuibat la nivelul „cercetării” întreprinse pentru scrierea licenței, disertațiile de masterat și doctorat ulterioare vor fi cel mai probabil compilații fără valoare, indiferent ce iluștri universitari ori academicieni își vor fi dat (formal, desigur) girul pentru ele.