Imaginați-vă că vă angajați într-o discuție de ordin teologic cu un rabin. Sunteți creștin și vreți să știți neapărat ce crede rabinul despre credința dvs. Totodată, vreți, cu toată libertatea, să-i spuneți ce credeți dvs. despre el și credința lui.

Aveți, în linii mari, două posibilități. (Admit că s-ar putea să fie mai multe.)

(1) Puteți insista să vă spună cele mai crude adevăruri despre cum s-au comportat creștinii față de evrei după „instalarea” creștinismului în lume, să-l siliți să mărturisească deschis ceea ce s-ar putea să creadă în forul lui interior, anume că el vede în Isus un hasid care n-a intenționat să întemeieze o nouă religie, ori, mai rău, un mamzer, o victimă a contextului social în care s-a născut și a trăit. Corolarul ar fi că tradiția creștină este o erezie iudaică ce ar fi trebuit stârpită din fașă. Puteți să-l siliți să afirme că, din punctul lui de vedere, între Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și Dumnezeul creștin revelat în trei persoane nu este nicio legătură. Ați fi, din acest punct de vedere, victimă a unei înșelăciuni, a unei himere. Ați putea, în contrareplică, să-l acuzați de orbire spirituală, de împietrire, să-i spuneți că are un văl peste ochi și că Dumnezeu a nimicit templul ca pedeapsă pentru deicid etc. Puteți, cu alte cuvinte, să deschideți acest dialog numai pentru a-l sugruma imediat în mod radical și definitiv. Odată (re)dezgropată securea războiului, părțile se angajează într-un război „care pe care”. Fiecare arde cartea sacră a celuilalt în public. Pentru fiecare, existența celuilalt este nu doar o amenințare, ci un scandal intolerabil. Unul nu poate exista fără să-l nege în mod radical pe celălalt. Părțile sunt interesate mai degrabă de certitudini decât de adevăr. Fiecare se afirmă agresiv la nivel cultural și teologic, căutând să ocupe cât mai mult Lebensraum cu ajutorul tentaculelor politice și economice, pentru a coloniza apoi, după puteri, piața ideilor și spațiul public. Cum ar spune Luther, drumul spre iad este pavat cu Schwärmerei.

sau

(2) Puteți începe prin a recunoaște că există o vină istorică amplă în această relație complicată. Sigur, ați putea atrage atenția asupra istoriei de început, când creștinii înșiși au fost persecutați de o majoritate evreiască, dar preferați să nu aduceți în discuție acest subiect. Este responsabilitatea celuilalt să se „cerceteze” în această privință. Puteți să accentuați ceea ce au în comun iudaismul și creștinismul. Da, există diferențe teologice ireconciliabile, există o istorie traumatică neasumată probabil integral de niciuna dintre părți. Puteți să insistați pe acel trunchi comun al revelației veterotestamentare, chiar dacă pentru interlocutor Isus nu poate fi nicidecum Dumnezeul întrupat. Puteți insista pe idei comune ca, de pildă,  faptul că, în contextul ivit după nimicirea Templului, Dumnezeu nu are nevoie de jertfe de sânge. Rugăciunea și milostenia sunt jertfele plăcute lui Dumnezeu. Puteți sublinia apăsat că, din perspectiva dvs., Dumnezeu este Unul. Sigur, s-ar putea ca rabinul să pară că vă dă dreptate, dacă face abstracție de detalii. De asemenea, este posibil ca omiterea detaliilor care compun doctrina creștină despre Dumnezeu să ducă la o prezentare deformată a acesteia. Dar puteți cădea de-acord să mergeți numai până într-un punct în acest dialog. Până acolo unde este posibilă așezarea premisei unei coexistențe pașnice într-o societate globală, în care comunitățile nu mai pot fi izolate spațial, potrivit vechiului principiu cuius regio, eius religio. Cu alte cuvinte, puteți cădea de-acord să vă „restrângeți” teologic, cam cum ar face-o Dumnezeu, prin intermediul țimțum-urilor de care vorbește Isaac Luria, când încearcă să explice cum a fost creată lumea.

Ce alegeți?

Există creștini care cred că opțiunea (1) este nu doar legitimă, ci și de rigueur . Rațiunea de a fi a „dialogului” se reduce la încercarea de a-l delegitima pe celălalt. Rabinul nu poate fi acceptat ca rabin. Trebuie să i se pună neapărat în vedere că e orb spiritual, că este legalist, că e jidov rătăcitor, vinovat de deicid etc.

Există creștini care cred, pe bună dreptate, că opțiunea (1) este o cale distructivă, catastrofală. Pentru aceștia, opțiunea (2), deși nu lipsită de neajunsuri, deschide un dialog care altminteri nu ar avea șanse să existe. Fără „constricțiile” teologice inerente interacțiunii dintre două mari tradiții religioase, spațiul social necesar conviețuirii pașnice nu poate să existe.

Ultimul baubau teologic în blogosfera evanghelică este ideea că, într-o eventuală discuție cu rabinul, opțiunea (2) este începutul unui sincretism periculos care pune în pericol identitatea creștină. Ca și când n-am auzi toată vremea în predicile creștine că faptele noastre vorbesc mai elocvent și mai puternic decât vorbele noastre.