Deși nu a mai plouat decât puțintel, peisajul din parcul Jesus Green devine tot mai lacustru!

Astăzi, poteca pe care merg uneori către zona colegiilor era scufundată complet de apa care s-a adunat într-o anumită zonă a parcului.

Am spus în glumă, într-o altă postare, că mă simt ca după potop și voila!

Dacă mergem în ritmul ăsta, într-o săptămână voi străbate Jesus Green cu barca sau cu o punt dintre acelea folosite pe râul Cam de către turiști (punt = luntre cu fundul plat, pe care o împingi cu o prăjină imensă).

Nu, nu e vorba de un lac, ci de o peluză inundată!

M-am dus din nou la Trinity, care l-a avut pe Charles Simeon (1759‒1836) vicar timp de 54 de ani!

Holy Trinity, biserică ce s-a tot construit și reconstruit de pe la finele sec. 12!

Pe unul dintre pereți a fost ridicat un monument în onoarea acestui predicator celebru în epocă. Prima dată am întâlnit numele său în cartea  Puterea predicării, a lui John Stott. Acum recitesc cu alți ochi pasajul pe care l-am tradus acum vreo 9 ani!

Deoarece s-a convertit cînd îşi făcea studiile la Cambridge, şi-a dorit foarte mult să aibă ocazia de a predica Evanghelia acolo. Trecînd pe lîngă Biserica Holy Trinity, în inima campusului universitar, obişnuia să-şi spună în sinea lui: „Cît de mult m-aş bucura dacă Dumnezeu mi-ar încredinţa mie această biserică, ca să predic Evanghelia aici şi să fiu vestitorul Său în mijlocul universităţii.” Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune şi în 1782 a devenit vicarul bisericii. La început însă a avut de întîmpinat cea mai înverşunată împotrivire. Cei ce deţineau locuri în stranele bisericii au boicotat serviciile religioase şi au încuiat uşile care duceau spre stranele lor, în aşa fel încît timp de peste zece ani membrii congregaţiei au trebuit să stea în picioare; adesea, în aceste condiţii, aveau parte de scene neplăcute. Dar Simeon a perseverat şi treptat a cîştigat atît respectul celor din oraş, cît şi al celor din conducerea universităţii. Timp de cincizeci şi patru de ani a predicat de la amvonul Bisericii Holy Trinity, deschizînd Scripturile în mod sistematic şi fiind hotărît să nu accepte nici un compromis, după cum scrie pe piatra memorială de deasupra pupitrului: „Să nu ştiu decît pe Isus Hristos şi pe El răstignit.”

Evident, multe s-au schimbat de când predica Simeon la amvonul acestei biserici. Dar biserica este în continuare plină și atmosfera este destul de caldă.

Zona în care se află altarul nu mai este folosită, fiindcă vorbitorii stau în fața unui amvon de plexiglas, mult mai aproape de public. Pentru conștiințele puritane (și suspicioase), precizez că nimeni nu face reverențe spre altar sau spre cruce. Sunt strict decorative!

Nici bine n-am apucat să-mi găsesc locul, că un domn de vârstă mijlocie m-a și întrebat dacă sunt nou. I-am spus că am mai vizitat biserica și că sunt în Cambridge pentru cercetare, la Biblioteca Universității.

„Da, păi lucrez acolo. La sala de muzică”

„În Anderson Room? Am fost acolo recent, când am trecut pe la sala Societății Biblice”.

Ajungem inevitabil la subiectul muzică. Amândoi cădem de-acord că worshipul contemporan nu este în topul preferințelor noastre, dar că ceea ce se cântă la Trinity (cu baterie, chitară etc.) este tolerabil. (Un fel de a încerca să împaci caprele, verzele și o liotă de iezi neastâmpărați).🙂

Nu trece mult și mă ia în vizor o bătrânică.

„Da, sunt nou. Din România”.

„România. O țară frumoasă. Am fost acolo,” se entuziasmează doamna.

„Chiar? Trebuie să recunosc că avem multe de îmbunătățit”, fac eu o mică penitență, fiindcă mă simt vinovat să primesc laude pentru țara mea, când știu ce poame de politicieni avem în frunte.

Lumea e deci mică. Nu apucăm să povestim prea multe fiindcă dna associate pastor îi invită politicos pe enoriași să continue discuțiile la un pahar de ceai, după slujbă.

Un punct forte al slujbei, care se desfășoară după un tipic minimalist, mi se pare rugăciunea comună de confession. Recitarea în cor a aceleiași rugăciuni de mărturisire a păcatelor mi se pare cel mai tulburător și înălțător moment al slujbei. Da știu, există și în serviciile penticostale ceva de felul ăsta, dar rugăciunea, deși comună, are o componentă individualistă. În tipicul anglican, toată biserica își declară la unison condiția fragilă și păcatele de care s-a făcut vinovată.

Un punct slab (și neinspirat) cred că este așa-numitul action song, un soi de „gimnastică spirituală” (ca să citez vorba unui cunoscut) care s-ar potrivi mai bine la grupa de preșcolari decât în cadru liturgic. Ori poate sunt eu prea scorțos și nu o pot imita cu succes pe dna păstoriță, când ne arată (cu surprinzătoare agilitate) coregrafia pentru cântecul „Be bold, be strong etc.”

În orice caz, am găsit aliați de nădejde în bătrânica și în domnul cu care am intrat în vorbă, fiindcă sabotăm îndârjiți și demni acest număr. Și nu suntem singurii.

Nu sunt lămurit din ce perioadă datează frumoasele vitralii care împodobesc biserica. Scena înfățișată nu are nevoie de explicații. Regret că aparatul nu-mi permite să pun în valoare și alte scene biblice.