„Prietenii”, pe numele lor mai oficial „Societatea Religioasă a Prietenilor”, au o casă de întâlniri la intersecția cu Jesus Lane, la 3 pași de unde stau eu.

Fiindcă trec des pe lângă locașul lor de închinare, mi-am spus că trebuie să le fac neapărat o vizită.

Nu știam precis la ce să mă aștept. Auzisem că întâlnirea decurge foarte informal, fără nimic pregătit în prealabil. Mai auzisem că se practică momente de tăcere.

Întâlnirea începe la 10.30, așa că la  10.25 eram deja în sala de întâlnire.

Vreo 20 de oameni erau deja prezenți, așezați pe bănci sau scaune, într-o liniște deplină. Meditau sau se rugau. Unii cu ochii închiși, alții cu ochii deschiși, dar cu privirea în jos.

Treptat au mai venit vreo 10 persoane. Majoritatea în vârstă. Fiecare intra și lua un loc, într-o liniște întreruptă la răstimpuri numai gânguritul dulce al unui copilaș. Nu după mult timp, mama și-a luat copilașul și a plecat. Probabil ca să nu deranjeze.

Primele 5-10 minute de tăcere au trecut relativ repede. Am luat pe furiș o carte de pe bancă (Quaker Faith and Practice, un soi de catehism amplu al mișcării) și am început să citesc din ea. Așteptam să se întâmple ceva și, ca tot omul, încercam să-mi umplu timpul.

Apoi, în acea tăcere deplină, am realizat că de fapt asta e problema mea: încerc să „umplu” un timp, în loc să abandonez gândurile, reflecțiile, impresiile, frământările și să-mi îndrept „atenția” către Dumnezeu.

A trecut o jumătate de oră. Prin fereastra deschisă din spatele meu vine ecoul înfundat al orașului, ca un zumzet. Se aude uguit de turturele.

E liniște, dar nu liniște mormântală, apăsătoare, ci o liniște senină, plăcut, încurajatoare.

După ce întâlnirea s-a terminat și au mai rămas câțiva membri în sală, am făcut niște fotografii. Oamenii stau în cerc, probabil pentru a sublinia un principiu important în teologia lor: preoția universală. În centru, pe masă, este Biblia.

Deși am început să intru treptat în această mare de liniște (cum n-am mai simțit decât duminica trecută la Cina Domnului, în biserica prezbiteriană), încă aștept să se întâmple „ceva”.

„Prietenii” nu par deloc stresați de această așteptare. Nu sunt crispați, încrâncenați, stingheriți de tăcerea care învăluie încăperea.

M-am întrebat ce s-ar întâmpla dacă în slujbele evanghelice, atât de pline de vorbe, de zgomot („joyful noise”, noise nonetheless) și uneori de muzică, am introduce o tăcere de o jumătate de oră. Cred că unii enoriași ar avea căderi nervoase.

Au trecut 40 de minute. Se vede că sunt novice în disciplina liniștii și a meditației de acest fel. Mă foiesc discret, ba îmi adun picioarele, ba mi le întind, ba mă las mai jos pe spetează, ba mă ridic. Cartea pe care o țineam în brațe cade în final pe bancă și se închide. „Prietenii” vârstnici stau nemișcați, dar fără a fi rigizi. Există o anumită suplețe și eleganță în fixitatea lor.

Când au trecut 50 de minute, un bătrânel cu baston (despre care aș fi spus că are vreo 75 de ani, dar care de fapt avea vreo 95) s-a ridicat și ne-a împărtășit o meditație. Preț de vreo 5-7 minute a vorbit despre sărăcie. Isus însuși a fost sărac și a trăit într-o societate săracă. Ucenicii lui au fost săraci. A fost pomenită văduva care a dat ultimii doi bănuți, apoi femeia din parabolă, care scotocește toată casa după banul pierdut. Mesajul e simplu, fără afectare, fără artificii retorice, fără intelectualisme. Dar are o anumită cursivitate și frumusețe, fiindcă vine din inima unui om sincer. E practic o depănarea a unor episoade din Scriptură. Așa cum îmi imaginez că trebuie să se fi transmis Evanghelia în primele decenii, până când tradițiile orale care circulau în Palestina primului secol au fost puse în scris de Marcu, primul evanghelist.

După ce și-a încheiat meditația, bătrânelul ia loc și mai păstrăm vreo 10 minute de liniște.

Quakerii de aici țin tradiția de vreo 300 de ani. Actualul loc de întâlnire a fost donat de o quakeriță din sec. 17.

La final, nou veniții sunt invitați să se prezinte și apoi se fac diverse anunțuri și se merge la ceai.

Despre discuțiile pe care le-am avut cu această ocazie nu mai e vreme de povestit. Ca impresie generală aș spune că, deși „slujba” quakerilor e ultraminimalistă, redescoperirea tăcerii și a meditației „departe de lumea dezlănțuită”, cum ar spune Hardy, mi se pare un câștig însemnat.

Mă întreb dacă măcar la Cina Domnului nu am putea introduce tăcerea, pe care s-o întrerupem doar cu acele cuvinte lăsate de Isus în noaptea în care a fost vândut.