Ca dascăl (de vreo 8 ani de zile), sunt obișnuit să vorbesc „ex cathedra”, adică de pe scaunul profesoral (grecescul καθέδρα, cathedra trecut ulterior și în latină, înseamnă „scaun”) și să mă aștept ca spusele mele să fie luate în serios și crezute. Când fac afirmații, caut să am acoperire pentru ele. Când afirmațiile sunt acuze (grave), probele sunt condiție sine qua non.

Dar când vorbești mult ex cathedra riști să ajungi să ai pretenția să fii crezut fără să produci niciun fel de dovezi. Riscul există pentru toți cei care vorbesc de pe o poziție de autoritate (spirituală, politică, academică etc.)

Ca urmare a comentariilor mele, pastorul Daniel Brânzei a reformulat postarea sa despre copyrightul Cornilescu, drept care ea sună astfel:

După Revoluție,  britanicii vor să recupereze cheltuielile făcute cu Cornilescu, cerand taxe de preluare de la toți cei care vor să multiplice Biblia aceasta și să o folosească în România. Ne-am lovit de atitudinea lor la Christian Aid Ministries și la o altă Biblie cu explicații, făcută împreună cu frații pentecostali, care este acum blocată la tipar.

Fiindcă de formație sunt un pic exeget, voi analiza pe bucățele paragraful de mai sus.

Britanicii vor să recupereze cheltuielile făcute cu Cornilescu.

Ce dovezi are autorul postării că „britanicii vor să recupereze cheltuieli”? Are în posesie vreun document din care să reiasă această dorință? A văzut vreun astfel de document? A vorbit personal cu reprezentanți SBB care i-au spus textual că „vor să recupereze cheltuieli”? Ca cercetător interesat de istoria Bibliei românești, aș fi extrem de curios să văd care este baza acestei afirmații.

Despre ce cheltuieli vorbim? Despre ce sume ar fi vorba? Ne poate spune un număr? S-au vehiculat sume exacte? Se pot face estimări? Cât de mari sunt aceste presupuse cheltuieli și la cât se ridică așa-numitele „recuperări”.

 (De remarcat stilistica frazei, mai exact conotația verbului „a recupera”. Cum ar veni, britanicii sunt niște „recuperatori”. Frați de cruce cu rackeții ucraineni sau ruși, ori cu lumea interlopă dâmbovițeană).

cerand taxe de preluare

Întreb ca Moromete în poiana lui Iocan: „pe ce te bazezi?” Cât de mari sunt aceste taxe?

Sunt taxe de preluare sau e vorba de copyright, adică de acea noțiune elementară care guvernează relațiile dintre edituri în toată lumea normală? Noțiunea de copyright presupune că nu poți să iei cu toptanul un text care nu-ți aparține și să-l publici în mod discreționar. Faptul că vorbim de Biblie nu schimbă cu nimic lucrurile. Isus Hristos însuși a recunoscut în mod explicit autoritatea cezarului asupra monedelor pe care acesta le pune în circulație și care sunt „copyrighted” cu inscripția și cu chipul autorității emitente. Analog, când o traducere apare sub o anumită siglă sau un anumit logo, se cuvine să respecți acea siglă și să ceri editurii respective permisiunea de a prelua textul dorit.

Mă tem că nu este vorba de „taxe de preluare” (stilistica aproape că ne trimite la „taxe de protecție”), ci la noțiunea comună de copyright.

Ne-am lovit de atitudinea lor la Christian Aid Ministries.

Dar oare de pe malul celălalt, al celor care au publicat sub siglă un anumit text, ca parte a unei înțelegeri clare cu autorul, lucrurile nu pot fi văzute și altfel? Oare SBB n-ar putea spune „ne-am lovit de pirateria celor care, fără să ne ceară permisiunea, au luat un text biblic ca și când acesta le aparține de drept?”

Poate o să-mi spuneți: Copyright? Legislație? Drepturi de autor? „Sunt toate mofturi de dânșii inventate”. Pedanterii burgheze, capitaliste, scorneli ale perfidului Albion, menite să împiedice nobilul scop al răspândirii Sfintelor Scripturi de-a lungul și de-a latul planetei. De ce să ne împiedicăm în mizilicuri precum respectul pentru munca altuia, legitimitate, onoare sau chiar regula de aur „faceți altora ce voiți să vă facă ei vouă”? Scopul nobil și duhovnicesc primează, anume să se tipărească și să se răspândească Scriptura. Prin comparație cu acest deziderat, celelalte chestiuni sunt mărunțișuri, pedanterii, praf în ochi. Și apoi, oare nu spune însuși apostolul Pavel că omul duhovnicesc nu se supune nimănui, ci numai imperativului Duhului?

Ei bine, mă predau, capitulez, mă socotesc învins. La asemenea discurs nu mai am niciun argument.

P.S. Acum vreo 2 ani, pe când scriam scrisori peste scrisori și dădeam telefoane peste telefoane în chestiunea manuscriselor grecești ale NT din muzeele românești, o doamnă de la Muzeul Național de Artă m-a întrebat la un moment dat: „Dar dvs. ce vă iese de aici?” Adică de ce mă dau eu peste cap și mă fac luntre și punte în chestiunea respectivă?

Boborul mânios și lesne crezătoriu de conspirații, gurile rele și cronicarii mondeni (care deseori se reunesc în aceeași persoană) își vor pune probabil aceeași întrebare: de ce m-am apucat eu să îndrept lumea și am început tocmai de la istoria versiunii Cornilescu? Ce interese meschine și ascunse am?

Mărturisesc că iarăși n-am răspuns.

Anunțuri