Mă îngrijorează că am ajuns să folosesc termeni precum „putregăios” pentru una dintre instituțiile fundamentale ale României, anume Senatul.

Mă îngrijorează și mai mult că acest Senat mai presus de lege (= fără de lege) face tot posibilul pentru a se învrednici de critici pe care nu credeam că i le voi aduce vreodată.

Justiția română n-a fost niciodată cel mai „tare” capitol al nostru când trebuie să ne comparăm cu alte țări europene. Când însă Înalta Curte de Casație e sfidată de Senat, lucrurile iau o turnură halucinantă.

Acum câteva luni, pe când încă mă aflam la Cambridge, aflam de la un etician englez că traseismul politic, un fel de prostituție politică sui generis, practicată cu mult succes în Parlamentul României, este de neconceput în Parlamentul britanic. Ai trecut de la un partid politic la altul în timpul mandatului, ești terminat politic. Devii un paria și nu mai pupi realegerea.

E paradoxal că, pentru a fi un bun român astăzi, trebuie să aplici cele mai necruțătoare critici țării în care trăiești. Din nefericire, România devine din ce în ce mai aberantă.

Mai jos un comentariu care explică de ce. Textul integral AICI.

Votul de astăzi al Senatului României  prin care o sentinţă a celei mai înalte curţi  din sistemul judecătoresc a fost ignorată marchează un pas decisiv în direcţia lichidării în România a statului întemeiat pe domnia legii şi separaţia puterilor. Actul senatorilor de a trece, deliberat, peste decizia judecătorească prin care se constata  starea de incompatibilitate a lui Mircea Diaconu este un gest care  priveşte nu doar un caz particular, ci defineşte maniera în care Parlamentul înţelege să impună, în contra constituţiei şi a legilor,  inegalitatea dintre cetăţeni, subminând, în mod fatal, poziţia pe care o deţine puterea judecătorească.

Sfidarea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie se înscrie în logica naturală a unei conduite ce  tinde să privească suveranitatea parlamentară ca fiind absolută şi ilimitată. O asemenea tendinţă conduce, în mod previzibil, la dispariţia tuturor elementelor pe care se sprijină ideea însăşi de domnie a legii.  Disponibilitatea camerei superioare de a  înfrânge voinţa unei Curţi de judecată, în numele solidarităţii de partid, nu se poate califica altfel decât ca o încălcare brutală şi deschisă a cerinţelor care definesc statul de drept. O dată cu acest vot al Senatului, întreg eşafodajul pe care se fondează ordinea constituţională este lipsit de relevanţă. Care mai este utilitatea juridică şi simbolică a unei instituţii ca Agenţia Naţională de Integritate? Şi ,mai cu seamă, care mai este poziţia constituţională a puterii judecătoreşti, în condiţiile unei ingerinţe vizibile a   legislativului?