Lucrând acum la un studiu pe care îl voi prezenta la sfârșitul lunii la conferința despre Biblie și Reformă organizată de Univ. din Leuven, Belgia, am prilejul să observ cam ce trăsneli pot scrie filologii atunci când se întâmplă să nu fie și un pic de teologi.

Fragmentul următor e dintr-un articol scris de Maria Rădulescu, „Noul Testament de la Bălgrad (1648). Modele și izvoare”, publicat în Studii și cercetări lingvistice, 1982.

Pe autoare o intrigă (așa cum m-a intrigat și pe mine) adaosul „trinitar” din 1 Cor. 8:6. În textul grec nu se face referire decât la Tatăl și la Fiul. În Biblia de la Ostrog, 1581 apare însă și o referire la Duhul Sfânt, drept care editorii NT 1648 au decis să includă acest text, semnalând într-o glosă marginală că adaosul inserat de ei nu apare în grecește.

Dna Rădulescu, dornică să explice motivațiile intime care i-au animat pe editorii NT 1648, speculează ingenios după cum urmează:

Cum ar veni, editorii NT 1648 sunt mai ortodocși nu doar decât Papa (=Biserica de Apus), ci și decât Pavel, care n-a găsit de cuviință să includă adaosul trinitar în epistola sa.

Una peste alta, să credem că în Apus credincioșii cred în Dumnezeu Tatăl și în Fiul, dar nu și în Duhul Sfânt, în vreme ce răsăritenii cred nu doar în Tatăl și Fiul, ci și în Duhul Sfânt?

De remarcat că autoarea nu zice „probabil”, ci „desigur”. Cunoștința are dubii. Ignoranța nu prea.🙂