Dacă o să mai apuc zilele pensiei, o să-mi rezerv timp pentru un proiect special, anume redactarea unui îndreptar interconfesional pentru plagiatori. Un fel de „ghidul ecumenic al plagiatorului” sau „fals tratat de nesimțire academică”.

Nu mai departe de astăzi unul dintre studenții mei mi-a semnalat un plagiat mare cât casa într-o carte scrisă de un autor român din spațiul neoprotestant. De remarcat că volumul românesc este atât de masiv, încât nu se poate să nu te întrebi de ce unii dintre noi avem nevoie de 3-4 luni pentru a scrie un articol serios (de 20 de pagini), în vreme ce altora le ia un an să scrie 500 de pagini.

După aproape un deceniu de activitate în învățământ / cercetare, constat că în România se plagiază gros și hotărât. Nu trebuie să cauți prea mult ca să găsești un plagiat rotofei și bucălat, fiindcă buruiana plagiatului „se ține aproape” și crește viguroasă în Țara Românească: în paginile tezei de doctorat a celui mai cinstit prim-ministru din istoria României, în teza de doctorat a unui lider de asociație religioasă, între capitolele unui tom de consiliere creștină care tratează tot soiul de psihoze și depresii (mai puțin depresia celui care constată îngrozit degradarea avansată a spațiului academic românesc).

Am sentimentul (subiectiv, desigur) că învățământul românesc este cangrenat profund, structural, iremediabil. Întrebarea care mă roade în prezent nu este „Cum să eradicăm cangrena?”. În condițiile actuale, asta ar fi totuna cu a întreba: „Cum putem dezrădăcina Munții Carpați?”. Întrebarea fundamentală este: „Cum poate fi evitată cangrena?” Cum poți, într-o societate care predispune la impostură, plagiat și cârdășii compromițătoare, să-ți păstrezi integritatea academică și, mai ales, mintea întreagă?