Nu credeam să existe pe lume plagiatori de bună credință. În meschinăria mea intelectuală, îmi imaginam că orice plagiator publică studii erudite (copiate aproape integral din alții) fiindcă este animat de slavă deșartă, adică fiindcă aspiră să-și facă un nume, deși (1) nu are înzestrările necesare pentru a concepe și a scrie texte originale și de calitate; (2) nu este dispus să citească, să sintetizeze și să reformuleze sursele pe baza cărora să-și bazeze apoi propria cercetare.

Așa credeam, dar m-am înșelat cumplit.

Contrar celor mai sceptice așteptări ale mele, există și plagiatori cinstiți!

Ieri îi scriam dlui S.S., autor (până la proba contrarie) al unui impunător tratat de consiliere pastorală, pentru a-i atrage atenția că un capitol din cartea domniei sale este preluat aproape integral – fără atribuire – din Christian Counseling, de Gary R. Collins. Dacă unii autori vorbesc sau umblă în somn, iar când se deșteaptă nu-și mai aduc aminte ce-au spus și pe unde au umblat, de ce nu s-ar putea întâmpla ca cineva să scrie în somn fără să știe de unde s-a „inspirat”. (Pentru un psihoterapeut, nicio ipoteză de studiu nu e prea fantastică).

I-am scris și din alt motiv: un student m-a pus în situația de a emite o părere despre similaritatea frapantă (până la suprapunere) dintre textul lui S.S. și textul lui G. Collins. În definitiv, predau de câțiva anișori un curs de Metodologia cercetării științifice de profil și cred că am ajuns să recunosc un plagiat atunci când îmi cade sub ochi. Dar cum să mă pronunț dacă nu am auzit ce are de spus și autorul?

Astăzi am primit un răspuns dezarmant, de o candoare cum numai la psihoterapeuți cu experiență întâlnești. Autorul mă roagă să citesc introducerea și bibliografia și să privesc cu atenție coperta, fiindcă așa voi descoperi că, de fapt, cartea nu-i aparține. Cartea este „un omagiu și o compilație din cele mai valoroase materiale de consiliere creștină pusă la dispoziția celor preocupați să slujească celor aflați în dificultate”.

….!?

Deci…

…dacă vreți să omagiați pe cineva, aplicați procedura următoare: luați un fragment reprezentativ din autorul dvs. preferat (ori chiar un capitol, pentru ca omagiul rezultat să fie proporțional mai mare), înlăturați „gozul” (vorba unui venerabil profesor de teologie din mediul evanghelic), adică tot ceea ce vi se pare că nu merge în context românesc, publicați acest capitol într-o lucrare „de compilație” și gata, ați realizat ceea ce se cheamă „omagiu”.

Când un cercetător de bună credință va cita din „capitolul-omagiu” realizat de dvs., el va omagia, fără să știe, pe autorul fără nume care a conceput, frământat și redactat în primă fază textul original preluat de dvs. Din acest aranjament decurg o sumedenie de avantaje, după cum urmează:

  • Dvs. ați făcut o faptă bună, omagiindu-l pe autorul preferat.
  • Autorul preferat este citat fără să o știe și astfel primește răsplata în ascuns, nu la vedere. Dacă ar fi omagiat la vedere, prin atribuirea informației într-o notă de subsol, și-ar lua aici răsplata.
  • Autorul preferat este ferit de păcatul mândriei. Dacă ar fi citat prea des de alții, ar fi în pericol să se îngâmfe („cunoașterea îngâmfă”, nu?).
  • Dvs. dați dovadă de dragoste prin faptul că acceptați să vă expuneți tentației mândriei. Aceasta este o înaltă formă de sacrificiu în spiritul „regulii de aur”.

P.S. Ultima dată când un student ITP a încercat să „omagieze” astfel niște autori, în teza de licență, a fost picat fără multe discuții. Prin urmare, don’t try this at home all alone.