Prin bunăvoința dnei Ana Tabarasi-Hoffmann, preiau mai jos un fragment dintr-o rugăciune de Kierkegaard.

***

A mai trecut un an, părinte ceresc! Mulţumindu-ţi că a fost trecut la timpul îndurării, nu ne înspăimântăm că va fi adăugat şi când vom da socoteală. Căci ne mângâiem la gândul milei tale. Înaintea noastră se întinde Anul Nou cu cerinţele-i şi chiar dacă păşim în el încovoiaţi, cu îngrijorare, pentru că n-am vrut şi n-am putut să ne ascundem gândul de pofta ochiului cea înşelătoare, de dulceaţa răzbunării ispititoare, de mânia care ne-a făcut de neîmpăcat, de inima rece care ne-a îndepărtat, totuşi nu păşim întru totul cu mâna goală, pentru că vom lua cu noi amintirile îndoielilor temătoare care au fost liniştite, ale tăcutelor griji care au fost domolite, ale gândului împovărat care a fost înălţat, ale speranţei de bucurie pline, care n-a fost făcută de ruşine. Da, când în clipe de jale ne vom încuraja la gândul marilor oameni, uneltele tale alese care în grele încercări, în spaima inimii şi-au păstrat mintea liberă, curajul neînfrânt, cerul deschis, vom adăuga şi propria noastră mărturie, convinşi fiind că, deşi faţă de ei îndrăzneala noastră descurajare, iar forţa noastră doar slăbiciune pare, tu eşti totuşi acelaşi, Dumnezeul Atotputernic care încearcă spiritele în luptă, Tatăl fără a cărui voie nu cade nici vrabia la pământ. Amin!

S. Kierkegaard, rugăciunea de la începutul discursului „Ce așteaptă credința. În ziua de Anul Nou”

Textul a apărut inițial în Două discursuri edificatoare (1843).

Pentru versiunea românească, vezi S. Kierkegaard: Opere, vol. III, trad. Ana Tabarasi-Hoffmann, București, Humanitas, 2011, p. 53.