Se dau următoarele situații:

Policarp, episcopul Smirnei, a fost ars pe rug cam pe la 155 d.Hr. Martiriul lui Policarp, primul martirologiu creștin, reprezintă una dintre cele mai cunoscute scrieri din corpusul Părinții apostolici, care ar trebui să facă parte din lista de lecturi a oricărui creștin care vrea să fie și nițel cult. Nu depăn aici toată istoria acestui martir (altminteri interesantă), ci o evoc doar pentru finalul său: în urma incinerării sale au rămas numai oasele (calcinate, îmi imaginez) pe care alți creștini le-au adunat și le-au depozitat „unde se cuvenea” (ὅπου καὶ ἀκόλουθον ἦν), expresie prin care probabil ar trebui să înțelegem un mormânt.

Un fost prezbiter penticostal a murit recent la vârsta de 103 ani. Era bătrân, dar n-a murit de moarte bună, ci a murit incinerat, fiindcă a lăsat nesupravegheată o veioză. Nu știu toată povestea, dar de la veioza respectivă a izbucnit un incendiu din care bătrânul nu s-a putut salva. Probabil că s-a asfixiat în somn de la monoxidul  de carbon rezultat. Presupun că a rămas din el cam cât a rămas și din Sergiu Nicolaescu: câțiva pumni de cenușă, resturi carbonizate.

Mărturisesc că n-am simpatie pentru crematorii și incinerări, dar că nu mă omor nici după înmormântările clasice românești cu sicriul descris și cu morții pe care vine lumea să-i „vadă”. („Ai văzut mortul? Cum arată?” „Cum să arate? Cam cât de bine poate să arate un mort!”). Că tot veni vorba, eu unul am să las prin testament ca la înmormântarea mea să se închidă sicriul. Cei care vor să vadă imagini cu mine pot să scotocească pe blog. Cred că cele postate acolo mă arată mai în formă decât voi fi vreodată la propria mea înmormântare.

Dacă Sergiu Nicolaescu mi-ar fi cerut părerea, i-aș fi spus că e „creștinește” (adică mai în ton cu uzanța de secole) să fie înhumat și că incinerarea nu dă bine (teologic și procedural). „Țărână ești și în țărână te vei întoarce”. Evident, dacă regizorul ar fi fost un hermeneut abil ar fi putut să mă combată cu ideea că în sens larg și cu incinerarea tot în țărână te întorci, dar nu atât de literal (și ceremonios) ca în cazul îngropării normale.

Dar Sergiu Nicolaescu nu mi-a cerut părerea, așa că urmează să fie incinerat „într-un cadru restrâns” (zice o publicație) sâmbătă, la ora 12.00.

Biserica Ortodoxă oftează adânc că nu-și poate trece în palmares slujba cu mare alai a unei celebrități de talia lui Nicolaescu. Ca și când defunctul n-ar fi avut bani să-și permită, la o adică, o slujbă somptuoasă, „Biserica s-a oferit să acopere cheltuielile de înmormântare a regizorului Sergiu Nicolaescu pentru ca mormântul său să devină loc de omagiere pentru numeroşii admiratori care i-au apreciat filmele de excepţie realizate de-a lungul unei cariere prodigioase” (citat din comunicatul Patriarhiei).

Alte voci din perimetrul ortodoxiei oftează mai cu năduf. „A nimici singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre pe aici, înseamnă a alege să desconsiderăm această lume, să îmbrăţişăm nihilismul, atitudine ce ne plasează duhovniceşte în vecinătatea sinuciderii.” Nu comentez afirmația aceleiași voci cum că S.N. ar fi „creat multe valori, de talie mondială” (!) fiindcă încă n-am descoperit acele valori. De „mondială” să nu mai vorbim!

În orice caz, nici eu nu-mi pot reprima un oftat: Dacă „singura şi cea mai rezistentă dovadă a trecerii noastre” prin viață sunt oasele dintr-un mormânt, atunci cred că am cam făcut umbră pământului degeaba.

Enfin, Gigi Becali teologhisește mai aferat decât toți: „Dacă-l incinerează pe Sergiu Nicolaescu îl trimit direct în iad, căci la șapte ani, atunci când se mântuie sufletul, nu i se mai poate face slujbă din cauză că e incinerat.”

Toată această discuție se învârte în jurul unui aspect marginal: formalitățile. Pentru Becali (care exprimă aici concepția ortodoxului mediu binevoitor), mântuirea e o chestiune „procedurală”. Ai parastasul de șapte ani, ești mântuit. Nu ai parastase la intervale regulate, ești condamnat la focul iadului din cauză de „viciu procedural”.

Comunicatul BOR, articolul din Adevărul și declarațiile pline de bune intenții ale lui Becali ocolesc miezul chestiunii: importantă pentru mântuirea unui om este credința acelui om și modul în care s-a concretizat ea în viața respectivului. Dacă un om a trăit după preceptele lui Hristos și a lăsat în urmă parfumul unei vieți hristice, contează mai puțin dacă va avea înmormântare „potrivit normelor în vigoare” sau, dimpotrivă, incinerare.

Cei care cred că Dumnezeu are nevoie de o mică „bază de pornire” (în speță, oasele) ca să poată „opera” învierea unui om au o părere cam nedemnă despre Cel care poate să cheme lucrurile din nimic. Nu întâmplător am început această postare cu două cazuri privitoare la creștini care au sfârșit arși. Evident, cei doi (și miile de martiri arși pe rug în istoria Bisericii) nu și-au dorit asta. Sergiu Nicolaescu și-a dorit. Dar mă tem că nu e asta singura diferență dintre el și Policarp, episcopul Smirnei. Dar nu-mi șade mie să comentez cu privire la ele. Le va fi aflat el singur deja, în locul în care se află.

Anunțuri