N-am citit prea mult din ce a scris Iorga. Dar ceea ce am citit mi-a cam stârnit nedumeriri. Iorga scrie încâlcit, „cam ce îi vine la gură”. E o memorie uriașă din care se revarsă dezorganizat un noian de detalii și de impresii.

Citind portretul pe care i-l face Argetoianu în Memoriile sale am ajuns să-mi explic de unde această „încâlceală” la Iorga.

Câteva fragmente dintr-un articol care merită citit integral. Sursa AICI.

***

Scrisul era la dânsul ceva atât de impulsiv, atât de nepregătit şi de sincer ca manifestaţie sufletească, încât supremul lui argument, de câte ori voia să dovedească spusele altuia, consta în exibiţia propriilor sale fiţuici, scrise cu ani şi ani înainte. Ajunsese să scrie ca o maşină, scria acasă, scria în drum de fier, scria la Cameră, scria pe când mânca şi pe când se îmbrăca. Dacă s-ar fi spălat vreodată, ar fi scris şi pe când se spăla. Scria cu amândouă mâinile şi pe orice. Ca un osândit la muncă silnică, printre miile de volume ale unei biblioteci lipsite de orice valoare, înfipt într-un scaun de lemn împodobit cu crestături româneşti care-l înţepau sau îl ciupeau, mâzgălea hârtie până târziu noaptea – în folosul nimănui – pe colţişorul unei mese ovale şi şubrede ce abia se ţinea pe unicul ei picior şi ameninţa încontinuu să cadă sub povara vreascurilor de hârtii ce o încărcau.

Şi astfel, în afară de articolul zilnic la “Neamul Românesc”, în afară de nenumăratele păreri şi interviuri ce i se cereau din dreapta şi din stânga, din ţară şi din străinătate, de bărbaţi şi de femei, de ovrei şi de antiovrei, de poftiţi, nepoftiţi şi de scopiţi, în afară de zecile de scrisori şi de fiţuici, zilnice şi ele, acest poligraf fără pereche a mai găsit vreme să mai scrie şi peste 800 de volume! Îşi dă cineva seama de tragedia unui om care a scris 800 de volume necitite, din care nu va rămâne un rând?

(…)

Dacă cu toată dificultatea şi inutilitatea încercării, cineva s-ar încăpăţâna totuşi să degajeze principalul resort al aceste firi patologice, dar excepţionale, cred că la obârşia fiecărui act al lui Iorga, fiecărui gest, fiecărui cuvânt al lui, ar găsi un singur şi permanent sentiment: vanitatea. O vanitate atât de copleşitoare încât a distrus toate celelalte sentimente sădite în sufletul lui ca în orice altul, după cum pinul distruge toată vegetaţia în mijlocul căreia se înfige. Vanitate şi nu mândrie. Mândria poate fi o calitate dacă se sprijină pe însuşiri justificate, vanitatea niciodată, fiindcă nu se sprijină pe nimic. Vanitatea lui Iorga, cât de nemărginită era ea, avea ceva copilăresc în sine. Îndată ce intra în joc, dispăreau până şi ultimele picături de judecată care se mai prelingeau de-a lungul meningelor lui istovite. Era vanitos ca un curcan înfoiat, pe dinăuntru şi pe din afară. Se credea frumos şi irezistibil faţă de femei şi lua drept simpatie curiozitatea oamenilor atraşi de vicleimul ambulant în care se totalizau diferitele lui aspecte.

Era în stare să facă orice platitudine pentru un aplauz sau o decoraţie. Din acestea, avea o colecţie întreagă şi se încărca cu ele la orice ocazie, ca un Rege de carnaval. La banchetul presei latine (în toamna anului 1931) venise cu nenumărate plăci atârnate pe piept şi pe spate, stârnind în aşa măsură ironica admiraţie a comesenilor încât s-a simţit şi el jenat. Regele cu o panglică în vârful degetelor, iar noi toţi cu un cuvânt de proslăvire care ne-ar fi făcut să roşim dacă l-am fi spus în serios – am făcut dintr-însul tot ce am vrut. Sau mai bine zis am fi făcut, daca n-ar fi fost plictiseala de a juca încontinuu teatru şi de a drege în fiecare zi prostiile pe care le săvârşea în ajun.”