de-ce-este-romania-altfel

Că istoricul Lucian Boia și-a atras antipatii din parte multor cititori deranjați că li se trage de sub picioare un mit sau altul din istoria românilor mi-e limpede. Boborul cititor (nu acei 50% dintre români care nu citesc într-un an nicio carte) vrea să iasă măreț, nobil și cu onoarea nepătată atunci când își citește isprăvile în cărțile de „istorie sinceră”.

Dar cum măreția, noblețea și alte virtuți sunt rarisime în istoria noastră națională (sau nu atât de dese precum momentele de ambiguitate, lașitate, cameleonism, oportunism, rezultă că nici „istorie sinceră” nu prea putem scrie.

Când ea totuși se scrie, rezultatele atrag pur și simplu indignarea boborului. Românul, orice defecte i-am găsi, are naturelul simțitor.

Am cumpărat, de-a lungul anilor, cam toate cărțile lui Lucian Boia. Pe cele mai multe am reușit să le citesc. Socotesc că ultima lui carte (de fapt, un eseu) sintetizează foarte bine istoria necosmetizată a românilor. Nu suntem nici atât de mari și nici atât de glorioși cum ne place să credem.

Și nici nu trebuie să ne ceară nimeni să fim mari și glorioși.

Dar nici noi să nu pretindem că suntem.

Suntem o țărișoară marginală, semi-intrată în modernitate (ceea ce nu este rău în sine, căci modernitatea nu e toată lapte și miere) și, ceea ce e mult mai grav, semi-aliniată la civilizație.

Proba perenă a acestei discrepanțe între noi și l’autre Europe sunt toaletele din trenuri și cele din spitale. România va fi ajuns finalmente în Europa atunci când la spital nu va trebui să dăm șpagă și nici să mergem cu hârtia igienică de acasă. Sau când în trenuri toaletele vor arăta decent, iar călătorii nu vor mai fuma cu nonșalanță la capătul vagonului, sub privirile pline de îngăduință ale „nașului” (el însuși un soi de epitom al „alterității” României).

În Europa ești sau nu ești în funcție de internalizarea anumitor valori și reguli. Iar internalizarea acestora nu se face prin semnarea de documente oficiale.

Dar cum?

Nu știu precis cum. Poate că în maniera convertirilor religioase. Poate printr-o „reformare” treptată a vechilor năravuri, în contact cu adevărata Europă.

În fine, nu era nevoie să ne spună Boia că suntem altfel. O vedem și noi cu ochiul liber când călătorim în Europa. Dar când ne-o spune Boia, „ne apelpisim”, ne sare țandăra.

Aici puteți citi un text „fără țandără”.

Mai jos câteva fragmente dintr-un interviu cu Lucian Boia. Tot interviul AICI.

***

Nu există nicio ţară în Europa care să fi avut la începutul epocii moderne zeci şi zeci de cârmuitori. Schimbarea perpetuă a conducătorilor indică lipsa unor norme bine stabilite. Sistemul de putere era ereditar-electiv, combina capra cu varza şi nu mai ieşea nimic. Instabilitatea asta înseamnă conflicte permanente şi intervenţii din afară. Până la urmă Imperiul Otoman a profitat de treaba asta, instituind perioada fanariotă, când s-a ajuns la numirea şi revocarea domnitorilor din voinţă externă . Şi în acea perioadă am avut zeci şi zeci de numiri.

Avem, deci, mai multe cauze: marea întârziere cu care s-au format principatele române, instabilitatea, condiţia de margine sau de frontieră, plus o mare întârziere economică. Din Evul Mediu şi până în prezent, dacă vă uitaţi la indicatorii economici, Ţările Române şi apoi România sunt mereu la coada Europei. Am pornit cu o întârziere şi am rămas cu ea, economic vorbind. În plan social aveam o societate formată din boieri şi ţărani, cu oraşe mici şi murdare locuite de mulţi străini. Burghezia apare târziu, e firavă şi este în cea mai mare parte neromânească la nivel economic.

E ciudat cum România, ţara care avea cele mai reduse tentaţii comuniste în 1944, devine ţara în care se răspândeşte cel mai bine comunismul. Până la urmă, ne-am acomodat mai bine decât alţii cu regimul comunist.  Foarte mulţi oameni au considerat că comunismul le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele. Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989. Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80. Comunismul s-a prăbuşit, în primul rând, din raţiuni de ordin alimentar, nu ideologic. Mulţi îşi amintesc nostalgic de comunismul din anii ‘60-’70, când românii trăiau cam la acelaşi nivel, acceptabil, când diferenţierea socială nu era supărătoare, iar oamenii nu se simţeau frustraţi în raport cu bogăţia altora.

România a fost foarte tare deformată de comunism, dar şi comunismul românesc a fost aşa cum a fost fiindcă s-a aşezat peste România interbelică. Când te uiţi, însă, la uşurinţa cu care românii l-au lăsat pe Ceauşescu să îşi facă de cap, nu mi se pare deloc corect să spui că l-am suportat pe dictator, fiindcă atunci ajungem la o interpretare fatalistă. România e ţara cu una dintre cele mai slabe opoziţii la comunism, chiar dacă au fost oameni care s-au opus. În România nu a existat samizdatul. Intelectualii români au ajuns la un soi de compromis cu puterea, dându-li-se o anume libertate până la un punct dincolo de care nu se putea trece. Aici nu a existat nicio carte publicată clandestin şi nicio opoziţie de amploarea Primăverii de la Praga. Românii nu au cultura rezistenţei şi asta tot din Evul Mediu vine. Ba mai mult, au o cultură a supunerii, de la ţăranul prea supus în faţa boierului, de la domnitorul prea supus în faţa Porţii Otomane. Deci te supui, dar încerci să te descurci, să îl tragi pe sfoară eventual pe cel căruia te supui. Asta nu ţine de conjuctură. Lucrurile astea ţi le faci cu mâna ta.

Uitaţi-vă la felul în care s-a ajuns la comunismul dinastic. Românii au înghiţit ca soţul care era conducătorul ţării să îşi împartă puterea cu soţia şi cu fiul. În Europa aşa ceva nu a existat. Să nu mi se spună că a fost o fatalitate. Românii au înghiţit chestia asta care este ruşinoasă şi care ar trebui asumată. Toate astea au dus la o dereglare majoră şi nu am ieşit prea bine din comunism.

Unde s-a greşit în 1989?
Mai întâi, ce mă deranjează este minciuna ca mit fondator al României moderne. Noi încă nu ştim ce s-a întâmplat la revoluţie. Mă mai deranjează desfiinţarea imediată a Partidului Comunist. În felul acesta nimeni nu mai era comunist, dacă nu mai exista partidul. Deşi toată elita noastră îşi are originea în comunism. Toate reperele noastre sunt de dinainte de comunism, iar oamenii care ne conduc sunt moştenitorii sistemului pe care l-au repudiat. Nu mai zic de faptul că se şi lăudau cu o democraţie originală la începutul anilor ’90. Noi am ieşit din comunism complet debusolaţi şi legătura s-a făcut artificial cu România de dinainte de comunism. S-au reconstituit partidele istorice, dar şi asta a fost ceva artificial.

Ar fi fost posibil, în condiţiile date, un proiect de decomunizare?
Nu cred, a fost o dezorientare totală. În plus, există o doză foarte mare de autenticitate în viaţa politică românească. Dacă luăm partidele, vedem că ideologiile lor sunt foarte vagi. Până la urmă partidul care şi-a zis social-democrat şi care s-a lepădat de haina comunistă ca de Satana este în fond continuarea vechiului partid comunist, care în marea minciună nu şi-a mai zis Partidul Comunist şi care a dat şi primii mari îmbogăţiţi ai României post comuniste. Dacă te uiţi la clasa noastră politică, cu excepţiile de rigoare, ce i-a preocupat cel mai mult a fost să se îmbogăţească. Şi în contextul ăsta ideologiile au fost lăsate deoparte. Iar Partidul Democrat, actualul PDL, a pornit ca un partid socialist, a fost în Internaţionala Socialistă şi acum îşi spune de dreapta. S-au transformat peste noapte pentru că rămăsese liber culoarul de dreapta după destrămarea PNŢCD. Reapariţia partidelor istorice a fost şi ea artificială. Coposu a umflat foarte tare PNŢCD şi pe urmă am văzut cum s-a dezumflat. Iar PNL a avut o ideologie ceva mai bine pusă la punct, dar acum a lăsat-o la garderobă, prin fuziunea cu partidul acela echivoc din jurul Antenei 3 şi al lui Dan Voiculescu.

Anunțuri