La un stand vecin, Andrei Pleșu stă de vorbă cu cititorii interesați de parabole. Am auzit că la lansarea cărții, N. Manolescu s-a arătat intrigat de faptul că autorul s-a ocupat doar de parabolele din primele trei evanghelii, omițându-le pe cele din Ioan. :)

Andrei Pleșu în dialog cu cititorii, cu prilejul lansării unei cărți care s-a vândut, până în prezent, în 30.000 de exemplare.

978-973-50-3767-3

Am citit două treimi din ultima carte a lui Andrei Pleșu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, dar cred că am deja amplasamentul necesar pentru a putea împărtăși câte ceva despre ea. Textul de față nu este o recenzie, ci doar o sumă de impresii și însemnări pe marginea cărții. Dacă timpul îmi va îngădui (mică mi-e credința, dar să nu ne pierdem nădejdea), poate voi reveni cu o recenzie după canoane.

Autorul trebuie felicitat pentru că s-a înhămat la un studiu atât de dificil. Parabolele au generat un noian de studii și cercetări (monografii, comentarii, articole) și oricine se încumetă să deschidă un nou drum prin acest hățiș merită admirație, mai ales dacă vine din afara domeniului studiilor biblice.

Deocamdată am rămas cu impresia generală că autorul nu s-a putut hotărî asupra unghiului din care să atace subiectul. Găsim în carte atât reflecții speculative (în sensul bun al termenului) pe care nu le găsești în comentariile de specialitate și care dau conținutului o notă de originalitate și prospețime, cât și note de subsol și trimiteri bibliografice care arată că autorul a parcurs în mod sârguincios nu doar bibliografia minimală, ci și studiile „exotice” întâlnite în mod tipic pe meniul unui cerc relativ îngust de specialiști. Desigur, uneori sursele mai „atopice” sunt frecventate de autor fie și numai pentru a fi luate (pe bună dreptate) în răspăr. Eu unul am fost întotdeauna de părere că neroziile și comédiile care sunt rodul cercetării „ultraoriginale” (deci necesarmente nițel obtuze) trebuie stropite din belșug cu deriziune și dinamitate apoi cu un hohot sănătos de râs.

Fiindcă sunt obișnuit să etapizez mai riguros istoria interpretării unui text, aș fi așteptat mai multă „ordine și deciuplină” în dispunerea materialului prezentat. Autorul trece cu lejeritate de la comentariile savanților moderni la reperele perioadei patristice (Origen, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Augustin) și de acolo la sursele rabinice, fără o anumită „sistemă”. Nu spun că acest colaj nu e fermecător sau bine „dozat”. Spun doar că în ochii cititorilor pedanți selecția s-ar putea să pară arbitrară. Dar să nu fim prea năzuroși. În acest gen de cărți autorii trebuie să fie liberi să-și gestioneze materialul după dorință.

O nedumerire (o nemulțumire, chiar) de alt ordin ține de hermeneutica parabolelor. Pentru a lămuri chestiunea la care mă refer, voi porni de la două întrebări fundamentale: (1) Care dintre cele trei macrocategorii de „destinatari” ai textului ne interesează cu precădere? (2) Ce direcție are „sensul de mers” al demersului nostru interpretativ? Se îndreaptă către destinatarii inițiali, sau către destinatarii (mulți și feluriți) din contemporaneitate?

Când vorbesc de „destinatari”, am în vedere următoarele trei categorii: (i) ascultătorii evrei care au auzit parabolele ca ipsissima verba Iesu în limba aramaică, în timpul lucrării pământești a Mântuitorului; (ii) ascultătorii / cititorii elenofoni care au primit mesajul parabolelor în forma transmisă de Sinoptici (care au scris, fiecare, în funcție de propriile intenții și sensibilități teologice); (iii) cititorii contemporani, situați în contexte dintre cele mai felurite, atât de felurite încât varietatea auditoriului desfide orice încercare de clasificare.

(Va urma)