Prima parte a acestui text AICI.

În funcție de cele trei mari grupe de cititori menționați mai sus, putem interpreta parabolele punându-ne fie în pielea destinatarilor inițiali (cei care ședeau în jurul lui Isus și erau uimiți, contrariați sau scandalizați de niște povestiri pe care le ascultau live), fie „în papucii” acelor creștini (din partea a doua a primului secol) la care parabolele au ajuns (în limba greacă) prin intermediul Evangheliștilor. Lectura parabolelor din perspectiva celei de-a treia categorii nu necesită mare efort. Ea trebuie subînțeleasă pur și simplu fiindcă, ne place sau nu, suntem ‒ specialiști și profani ‒ în al treia regiment de cititori.

Foarte mulți exegeți și comentatori par obsedați de cititorii din prima categorie. Ar vrea ca, prin studiu asiduu, să se dea de trei ori peste cap și să devină musculița care să audă așanumitele ipsissima verba și să vadă istoria wie es eigentlich gewesen, sub motiv că lentila pe care ne-o pun la dispoziție Evangheliștii n-ar fi suficient de pură sau de credibilă. În opinia mea, aceste opinteli exegetice sunt vrednice de admirație, trebuie întreprinse (fără ele n-am avea puncte de reper pentru următorul nivel hermeneutic), dar ele vor sfârși într-o fundătură. Dacă refuzăm să-l vedem pe Hristos (persoana și mesajul lui) prin lentila Evangheliilor, vom ajunge să privim la text printr-o lunetă inversată sau chiar vom sfârși prin a nu mai vedea nimic.

Andrei Pleșu pare să fie conștient de acest pericol, fiind destul de aprehensiv față de criticii care, lăsați de capul lor, nesupravegheați, cu foarfeca în mână, amenință să-l lase fără „material”. Totuși, scepticismul autorului față de metodele critice moderne nu-l determină să se concentreze asupra „cititorului ideal” al parabolelor în singura lor formă care a ajuns până la noi, aceea de scurtă povestire în limba greacă, integrată în aceste complexe tapiserii care sunt Evangheliile Sinoptice. Paradoxal, deși se arată mefient față de savanții și metodologiile lor, Andrei Pleșu alege să joace nu doar pe terenul propriu (al reflecțiilor personale), ci și în deplasare, pe terenul „inamicilor”.

Mai profitabilă ar fi fost, îndrăznesc să cred, încercarea de a interpreta parabolele cu fața către „al doilea eșalon de cititori” și cu o întrebare fundamentală în minte: Ce răspuns, ce reacție „și-a propus” să suscite din partea acestor cititori o anumită povestire?

Ca să ilustrez ceea ce am în minte, voi lua ca exemplu o parabolă foarte dificilă, cea a Nunții Fiului de Împărat (Mat. 22:1‒10). Intriga povestirii este bine cunoscută: un împărat face o nuntă, invită la ospăț o serie de „obraze alese” care se scuză în mod penibil (probând adevărul zicalei evreiești care spune că cine refuză nu merită), împăratul se mânie și trimite invitații către un public pestriț, oameni luați de-a valma („buni și răi”) de la răspântiile drumurilor. Când împăratul vine să „treacă în revistă” petrecerea, găsește un om îmbrăcat fără haină de nuntă. Urmează o întrebare năucitoare pentru comesean („Prietene, cum de ai intrat aici fără haină de nuntă?”), care declanșează, la rândul ei, o întrebare în mintea cititorului stupefiat: „Dar de unde să fi avut haină de nuntă, dacă fusese luat pe sus la festin?”

Avem, în mod evident, o problemă. Cum procedăm?

(Va urma)