Parcurgem acum, la Clubul de Greacă (ce denumire seculară pentru o activitate de exegeză biblică!) capitolul 4 din Epistola apostolului Pavel către Galateni.

Evident, am citit de nenumărate ori această epistolă (unele pasaje de zeci de ori), dar numai acum, după o analiză atentă a argumentației descopăr ce ton polemic are apostolul în 4:21-31.

Această secțiune constituie un apel sofisticat la Scriptură, apel introdus printr-o remarcă nu lipsită de ironie: „Spuneţi-mi, voi, care vreți să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?”

Argumentația începe cu un fapt incontestabil: Avraam a avut doi fii, de la două soții.

Pornind de la aceste „date”, Pavel construiește cu măiestrie o opoziție între cei doi fii și, mai ales, între cele două mame.

Una dintre mame este sclavă (Agar), cealaltă este liberă (Sara).

Nașterea celor doi fii s-a realizat în circumstanțe diferite. Primul fiul s-a născut „în chip firesc/carnal” (greu de tradus în mod adecvat toate implicațiile secvenței kata sarka).

Al doilea fiu s-a născut „prin promisiune” (δι᾽ ἐπαγγελίας).

Aceste realități trebuie interpretate alegoric (ἀλληγορούμενα, 4:24), cele două femei reprezentând două legăminte.

Agar (adică Muntele Sinai = legământul de la Muntele Sinai) este o sclavă și naște un fiu care moștenește statutul ei de sclavă. Slujnica lui Avraam corespunde Ierusalimului pământesc, ai cărei „fii” sunt în robie (mai precis, robia legii).

Prin contrast, Sara (simbolul Ierusalimului ceresc) este liberă și naște pentru libertate. Libertate atât în raport cu stoicheia (elementele de bază/învățăturile) acestei lumi, cât și cu legea iudaică. Așadar, creștinii îl au ca Avraam pe tată și pe Sara ca mamă.

Ca argument biblic în sprijinul tezei sale, Pavel citează din Isaia 54:1 (din Septuaginta). Nu am vreme să explic aici de ce acest pasaj se potrivește foarte bine în economia argumentației pauline. Trebuie totuși observat că profeția făcută lui Avraam în Geneza este interpretată de Pavel prin „lentila” isaianică.

Concluzia lui Pavel este următoarea: creştinii sunt „copii ai promisiunii”, născuți kata Isaac, adică pe modelul lui Isaac (v. 28).

Așadar, Isaac nu este folosit ca argument că adevărații urmași ai lui Avraam sunt cei „de sânge”; dimpotrivă, Isaac este arhetipul copilului născut  nu doar „prin promisiune” (v. 23), ci și „prin Duhul” (v. 29). Isaac este important nu pentru el însuși, ci pentru ceea ce simbolizează el. Marele număr de urmași ai lui Avraam este dat, în opinia lui Pavel, nu de descendenții biologici ai patriarhului, ci de cei spirituali.

Către finalul acestui pasaj Apostolul critică dur iudaismul: după cum altădată Ismael (cel născut în robie, în chip firesc) îl persecuta pe Isaac (copilul promisiunii), tot astfel în vremea lui creștinii erau persecutați de establishment-ul iudaic (vezi 1:13, mărturia lui Pavel despre statutul lui de fost persecutor al Bisericii). Cred că trebuie să vedem aici implicit o polemică împotriva iudaizatorilor veniți de la Ierusalim în Galatia.

Nu în ultimul rând, vrând să tragă un semnal de alarmă, Pavel scrie că Scriptura (prin vocea Sarei) îi taie de la moștenire pe acești prigonitori.

Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe sclavă şi pe fiul ei; căci fiul sclavei nu va moşteni împreună cu fiul celei libere.”

O declarație fără echivoc. Acum, că încerc să-i diger consecințele teologice, stau și mă întreb cum o interpretează unii prietenii ai mei care vorbesc despre două legăminte și două popoare (Israel și Biserica), când ar trebui să vorbească despre unul singur („Israelul lui Dumnezeu”, 6:16), cum face apostolul Pavel.