Primele două părți AICI și AICI.

Dacă vrem să jucăm pe terenul cercetătorilor interesați de ipsissima verba, de ascultătorii evrei din primul secol, într-un cuvânt, de sitz im Leben Jesu, trebuie să investigăm neapărat contextul originar al parabolei. Ne interesăm de tipicul nunților evreiești, de hainele care se purtau, dacă existau haine speciale pe care le îmbrăcai cu această ocazie, de câte și mai câte elemente de realia, cu speranța că vom putea rezolva tensiunea dintre prima parte a pildei și cea de a doua parte. Într-o oarecare măsură, Andrei Pleșu se arată interesat de aceste aspecte și ia în discuție cercetători care interpretează parabola orientați cu fața spre text (Klyne Snodgrass, Franz Stein). În opinia mea, acest demers este legitim și trebuie să aibă loc, oricât de insipid sau de steril ne-ar părea.

Socotesc însă că ar fi mai profitabil să citim parabola întorși cu spatele către text și cu fața spre ascultătorii elenofoni care au luat cunoștință de ea prin intermediul evangheliei scrise de Matei. Acest demers hermeneutic stă sub întrebarea fundamentală pe care am menționat-o mai devreme: ce răspuns trebuie să genereze din partea ascultătorilor această poveste care vorbește despre o „îndurare aspră”, despre milă și judecată deopotrivă? Cititorul care se întreabă cum se face că respectivul musafir nu a avut haină de nuntă n-a înțeles miezul chestiunii. Dacă ne concentrăm pe „logica firului narativ” suntem cam în poziția celui care se întreabă: „Oare cum se puteau auzi Avraam și bogatul din iad, de vreme ce prăpastia care îi despărțea era atât de largă, încât nimeni n-ar fi putut trece peste ea?”

Ne vom poticni mereu în aparenta lipsă de logică a acestei pilde, dacă nu înțelegem că parabola se adresează unei comunități. Ea nu este un mesaj pus într-o sticlă și lăsat în voia valurilor, cu speranța că vă ajunge cândva în mâinile unui cititor. Ea vizează o comunitate concretă, care trebuie să audă cuvintele lui Hristos pentru vremea ei. Un cititor bine antrenat, sensibil și cu simțurile ascuțite ar trebui să știe că orice pildă este un fel de a „bate șaua să priceapă iapa”. Andrei Pleșu intuiește această dimensiune a parabolei când scrie: „În fapt, ea [parabola, n.n.] leagă tema chemării atotcuprinzătoare de aceea, complementară, a exigenței ultime. Nu oricine răspunde invitației e apt să fie inclus în economia petrecerii” (p. 201). Cred că asta este direcția în care trebuie „săpat”. Din nefericire, autorul nu explorează îndeajuns acest filon pe care îl consider foarte important.

Ca să continuăm demersul hermeneutic de unde l-a lăsat Andrei Pleșu, ar trebui să adăugăm că, în ultimă instanță, mesajul pildei nu este despre „economia petrecerii”, ci despre „economia bisericii”. În îndurarea și în asprimea de care dă dovadă, împăratul care patronează ospățul de nuntă seamănă prea mult cu Dumnezeu ca să putem pretinde că această cheie de interpretare (alegorică) este o găselniță comodă, dar lipsită de temei. Cititorul care aude parabola ar trebui să știe că intrarea sa în Biserică este un fel de a spune da invitației de a participa la petrecerea Împăratului.

Finalul parabolei este șocant fiindcă nu poate fi altfel. Nu este vorba de o greșeală, de o lipsă de coerență, de două pilde independente care sunt sudate arbitrar între ele. Ai fost chemat la banchet, dar urmează să fii trecut în revistă, evaluat, scrutat. Tema înfățișării înaintea Judecătorului nu este una exotică pentru cei care au exercițiul citirii Scripturii. Prin urmare, oricât de șocant ar părea, finalul este previzibil. Iar refrenul despre „plânsul și scrâșnirea dinților” plasează această parabolă în vecinătatea altora care anunță un deznodământ tragic pentru cei a căror trăire n-a fost pe măsura chemării. De fapt, s-ar putea spune chiar că Matei 22:1‒14 prezintă, într-o formă narativă, aproape „dramatizată”, ceea ce Isus spune, mult mai concis, în prima parte a evangheliei: „Vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 8:12).

Să mai notăm un fapt important care aruncă lumină asupra parabolei noastre: caracterul pestriț al celor care aud Evanghelia și care o primesc, al celor care dau năvală în Împărăție, este subliniat și de alte parabole. Împărăția poate fi văzută ca o țarină în care cresc alături grâul și neghina (Mat. 13:24) sau ca un năvod aruncat în mare care prinde tot soiul de pești (Mat. 13:47). Ce au în comun aceste pilde în care Împărăția este înfățișată ca ogor, năvod sau ospăț de nuntă? Pe de o parte, ideea de eterogenitate, împestrițare, amestec, pe de altă parte, ideea de separare, judecată, „plâns și scrâșnire a dinților”.

(Va urma)