O domniță aflată la ananghie (teologică), pe care cavalerul venit să o salveze n-a scos-o la liman (ba încă pare să o fi încurcat și mai tare.🙂 ), îmi trimite următoarea întrebare de baraj:

(1) Apostolul Ioan spune în Evanghelie, capitolul 20, versetul 22, că Isus, după Înviere, li se arată ucenicilor și suflă peste ei Duh Sfânt.

(2)  Dacă ne uităm în Ioan 16, versetul 7, Mântuitorul le spune ucenicilor că le va trimite Mângâietorul și că le este de folos ca El să plece, pentru că așa Mângâietorul va veni. (Înțelegem de aici ca Duhul Sfânt va fi trimis după înălțarea lui la cer, ceea ce se și întâmplă în Fapte).

(3) Episodul Cincizecimii cu Pogorârea Duhului Sfânt peste ucenici.

Cum împaci toate aceste trei pasaje? Pentru că mie mi se pare că ceea ce spune Ioan în capitolul 20 versetul 22 face notă discordantă cu celelalte două pasaje. Mi s-a părut neconvingătoare explicația că Duhul Sfânt se coboară pe bucăți, gradual…  De ce suflă Mântuitorul Duh Sfânt?

Avem o problemă de teologie, cum procedăm?

Înainte de a intra în fondul problemei ar trebui să conturăm nițeluș pneumatologia Evangheliei după Ioan.

Discuția ar trebui să aibă în vedere următoarele patru „teze”:

(1) În Evanghelia după Ioan „apa” este un simbol al Duhului.

(2) Când vorbește despre „plecarea” Sa, Isus se referă atât la moarte, cât și la înălțare

(3) Când vorbește despre „glorificarea” Sa, Isus se referă la răstignire, momentul care inaugurează simbolic epoca Duhului.

(4) Evenimentul din Ioan 20:22 reprezintă „Cincizecimea” ioanină. Ea nu trebuie să fie pusă în opoziție cu Cincizecimea lucaniană din Fapte.

Să le luăm pe rând.

(1) În Evanghelia după Ioan, „apa” este un simbol al Duhului.

Lui Nicodim i se spune (Ioan 3:5) că cel care nu se naște din „apă și Duh” nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Nașterea din „apă și Duh” este, în opinia mea, un alt fel de a vorbi despre „nașterea de sus” (3:3). Nu cred că „a vedea” și „a intra” trebuie considerate etape distincte. În limbaj biblic, „a vedea” implică ideea de participare (prin contemplare). Această naștere „de sus” este „naștere din Dumnezeu” (1:13). Ea nu are de-a face cu descendența fizică, („sânge”), instinctul cărnii („voia firii”) sau voia unui om. Carnea produce carne și nu este de niciun folos (6:63). Prin contrast, Duhul este cel care dă viață (6:63). El este cel care, într-un mod tainic, săvârșește nașterea de sus. În acțiunea lui misterioasă, Duhul este asemenea vântului, care suflă încotro vrea. Nu-l vezi, dar îi auzi „glasul”.

Asocierea dintre apă și Duh este reluată în Ioan 7:37‒39. Isus îi cheamă la El pe cei care însetează. Din „pântecele” celor care cred în El vor curge râuri de apă vie. Această apă vie (menționată și în Ioan 4, în discuția cu femeia de la Sihar) este pusă de autor în legătură cu Duhul pe care aveau să-l primească cei care cred în Isus. Declarația Mântuitorului este profetică; ea vizează un eveniment viitor, fiindcă la momentul acela Duhul încă nu fusese dat (7:39), întrucât Isus încă nu fusese glorificat (=răstignit).

[Nu pot să nu insist, într-o paranteză, asupra similarității versetelor următoare: „Cine crede în Mine, precum a spus Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (7:38) și „Apa pe care o voi da Eu va deveni în el izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (4:14)].

În fine, ajungem și la Răstignire (înțeleasă de Ioan drept Glorificare). În 19:30 ni se spune că Isus a luat oțetul și apoi a spus: „S-a săvârșit”, apoi a plecat capul și „(Și-)a dat duhul”. Foarte interesantă expresia lui Ioan. Autorul nu spune ἐξέπνευσεν, exepneusen („și-a dat ultima suflare”), ca Marcu și Luca, nici ἀφῆκεν τὸ πνεῦμα, apheken to pneuma („a slobozit duhul”), ca Matei, ci „a dat duhul”. E un semnal subtil că ceea ce fusese anunțat în 7:39 începe să se împlinească. Cititorul alert va mai lua notă de o precizare importantă, câteva versete mai jos: când un soldat străpunge coasta lui Isus, din ea țâșnesc apă și sânge.

Cele două elemente au, prin excelență, valențe curățitoare. Sângele evocă purificarea pe care o aduce jertfa. Apa evocă acțiunea curățitoare a Duhului. Glorificarea lui Isus inaugurează „epoca Duhului”.

Cele două „motive teologice” sunt prezente și în 1 Ioan 5:6:

Acestea este cel care a venit cu apă şi sânge, Isus Hristos; nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte despre lucrul acesta, fiindcă Duhul este adevărul.

(Va urma)