Adevărul a publicat recent un articol despre un cuplu de misionari baptiști români care a locuit 10 ani în Siberia.

Siberia e nec plus ultra, spațiul limită, un soi de târâm „de dincolo”, aproape ireal. Nu poți merge în Siberia decât sub forța constrângerii interioare pe care o dau, sinergic, credința în Dumnezeu și iubirea de oameni.

Mai jos câteva fragmente care mi-au reținut atenția. Tot articolul AICI.

***

Temperatura minimă între 1999 şi 2009 a fost de -57 de grade Celsius. “La început nu resimţeam mare diferenţă între -20 şi -50 de grade. Mai târziu îmi plăcea să ghicesc ce temperatura e afară şi rareori greşeam cu mai mult de patru grade. Toţi oricum aveam termometre în geam. A fost o iarnă, cea în care eram însărcinată cu băiatul nostru, în care temperatura s-a ţinut mult în jurul cifrei de -55 de grade Celsius. Am mers la ecograf pe o ceaţă groasă şi nu eram sigură că voi găsi spitalul înainte de a da nasul cu el. Din autobuz nu se vedea nimic, nu ştiam dacă nimeresc staţiile. Mi-era aproape teamă să cobor. Aşa e la -55 de grade Celsius”

“Aveam o haină de blană care cântărea cinci kilograme. Lungă până aproape de pământ, un guler imens care se prindea lateral şi în care puteam să-mi bag nasul. Mânecile erau încreţite, iar haina se prindea cu un cordon. Aşa am învăţat să fac paşi mici. Cineva mă avertizase că dacă alunec şi cad pe stradă nu m-aş putea ridica singură şi ştiam că avea dreptate. Mergeam încet, paşii erau înjumătăţiţi şi renunţam la orice grabă”, îşi aminteşte Dana.

“Întâlnirea cu oraşul , care arată diferit acum după 13-14 ani, a fost un şoc. Mizerie, drumuri rele, blocuri trântite în grabă, nevopsite, cu geamuri murdare, spaţii de joacă neîngrijite şi o mulţime de bălţi peste tot. Blocurile sunt aşezate pe piloni înalţi, astfel încât să te poţi plimba pe sub construcţie. Mai sunt şi clădiri vechi, din bârne de lemne înnegrite de vreme. Au un singur etaj şi sunt lungi, cu mai multe familii care locuiesc în ele. Nu au nici măcar canalizare. Din câte am înţeles, pe vremuri jumătate din oraş arăta aşa”, retrăieşte Dana primele momente ale întâlniri cu Iakutsk-ul care-i va deveni casă timp de 10 ani.