A doua zi de ședere la Oxford. În lumina scurtei experiențe de anul trecut, harta orașului mi se pare acum mai logică. La ora dimineții, când am plecat spre Christ Church Cathedral, împreună cu alți doi colegi de la VTBS, orașul era extrem de liniștit. La ora amiezei, când revenim la St. Anne’s, străzile din centru Cornmarket și Broad Street colcăie de turiști. Ca în zilele de duminică la Cambridge.

La Christ Church Cathedral o portăriță foarte înfiptă ne taie calea, întrebându-ne ce poftim. Îi spunem că vrem să mergem la slujbă, la biserică. Cu o figură serioasă (dacă nu chiar malițios-mucalită) ne spune că nu ne poate oferi o biserică, ci o catedrală. Umor fin sau scorțoșenie britanică?

Slujba de matins e relativ simplă. N-avem cor, așa că fiecare cântă cum se pricepe din cartea de imnuri. Îmi imaginez că în această catedrală (cam mică pentru asemenea titlu) slujba e as high as you can get.

Predica este un mic dezastru omiletic. Nu pentru că vorbitorul nu este școlit. Din contră. E școlit și prea școlit, fiindcă la amvon (deasupra capetelor noastre, în toate sensurile) se află taman profesorul regius de teologie morală și pastorală. Numai că nu e nimic pastoral în predica lui. Sau, dacă este, îmi scapă. Textul veterotestamentar citit este din 1 Samuel 8:1-22. Avem așadar un text care conține o redutabilă critică a monarhiei, în perioada tranziției de la judecători (Samuel și fiii săi neduși la biserică) la Saul. Pesemne că reverendul, de teamă ca nu cumva auditoriul (nu prea numeros oricum) să se răzvrătească împotriva Coroanei britanice și să declanșeze un nou război civil ca cel purtat de „capetele rotunde” ale lui Cromwell împotriva regaliștilor, ne face o bună lecție de „educație social politică”, pledând în favoarea monarhiei. Că o astfel de pledoarie pentru rege răsună tocmai în biserica aleasă de regele Carol I ca loc de refugiu în timpul războiului civil (încheiat prin decapitarea monarhului) nu poate fi întâmplător. Reverendul care ne vorbește nu joacă zaruri. Evident, ca monarhist mă regăsesc în spusele lui. Discursul pro rege este caracterizat de common sense și echilibru. Dar nu cred că poate aspira la titlul de predică. Poate fi un bun eseu, o prelegere frumoasă, dar nu o omilie.

După o mică pauză urmează un nou serviciu religios: sung eucharist. Unul dintre colegii mei, un tânăr pastor luteran din Norvegia, propune să rămânem și la această slujbă. Decidem să ne mai îmbisericim oleacă, în speranța că experiența va fi una diferită. Și nu suntem dezamăgiți. Cântă unul dintre corurile bisericii, iar predica este mult mai pastorală. Cum spune Chesterton, „we speak of ‘touching’ a man’s heart, but we can do nothing to his head but hit it.” Profesorul regius ne-a „lovit” doct în tărtăcuțe cu o prelegere socio-politică reușită, dar cam glacială în raport cu temperatura emoțională a unei predici medii. Vorbitorul de la slujba a doua își începe omilia povestind despre tragedia unei tinere de 15 ani care a murit săptămâna trecută în urma unui atac de cord provocat de o pastilă de „ecstasy” pe care o cumpărase de la unul dintre amicii ei cu 3 lire. Precum se vede, Oxfordul intelectual, conservator, cufundat în tradiții academice de 800 de ani nu e imun la astfel de tragedii. Cu toată afluența materială și culturală (sau poate din cauza ei), există pe plaiurile oxoniene tineri oblomovizați. (Vezi AICI o analiză la rece a culturii plictisului în occident). Dar să nu dăm prea multă apă la moară duduilor românce (pardon, daco-gete!) de la „war studies” care nutresc o profundă inimiciție contra „occidentului decadent”.

Mai jos o galerie de fotografii făcute la Christ Church Cathedral. Sunt prea obosit ca să mai furnizez și explicații. Înțelege fiecare ce poate.