Mi-am propus cândva să scriu o serie de postări despre „sfârșiturile de lume” în viziunea Noului Testament.

De ce „sfârșituri”? Pentru că în NT sfârșitul lumii este prezentat prin intermediul mai multor metafore și imagini. Realitatea sfârșitului este una singură, dar unghiurile sub care este prezentată sunt foarte numeroase

Las deoparte pasajele despre sfârșitul lumii din învățătura Mântuitorului și din Apocalipsa și mă opresc la pasajele mele favorite (trei la număr) din epistolarul neotestamentar.

Primele două vor fi prezentate foarte succint. Ele sunt de fapt menționate doar ca fundal pentru pasajul care mă interesează de fapt: 2 Petru 3:1-13.

(1) Eliberare din robia stricăciunii / degradării / corupției (Rom. 8:21). Sfârșitul lumii în varianta „Romani 8” este cel mai senin. Din nefericire, pentru mulți evanghelici români Romani 8 este un capitol sigilat cu șapte peceți. Când mesajul profund și frumos al acestui capitol nu este răstălmăcit, el este pur și simplu ignorat. În soteriologia evanghelică tipică (foarte „escapistă”), lumea creată nu joacă niciun rol. Ne este suficient să știm că vom fi „răpiți”, iar în urma noastră se vor înălța rotocoalele de fum ale unui pământ prefăcut în scrum. Noi „urcăm la cer”, în vreme ce „lumea veche” se prăbușește în haos. Ideea de „pământ înnoit” e profund antipatică evanghelicului mediu binevoitor care vrea să „meargă în cer”.

(2) Zguduire. Această imagine se găsește în Epistola către Evrei 12:25-28. În finalul capitolului, autorul îi avertizează pe ascultători să nu ignore glasul Celui care vorbește. Dacă n-au scăpat oamenii din vechime, cărora li s-a vorbit de pământ, ‒ se întreabă retoric autorul ‒ cum vom scăpa noi, cei care Îl respingem pe cel care vorbește din ceruri? Cel al cărui glas a zguduit odinioară pământul anunță că va mai zgudui încă o dată nu doar pământul, ci și cerul. În urma acestui proces de schimbare (μετάθεσιν) a realităților clătinate (τῶν σαλευομένων) vor române numai cele care nu pot fi clătinate (τὰ μὴ σαλευόμενα). Realitatea finală, aflăm din v. 28, este Împărăția lui Dumnezeu, împărăție pe care o primim și pentru care trebuie să fim recunoscători. De notat că verbul „primim” este la prezent, el având în vedere o acțiune care începe aici și se termină în viitor.

(3) Dintre toate „sfârșiturile” de lume prezentate în NT, cel mai dramatic și incendiar (la propriu) se întâlnește în 2 Petru 3, pasaj care, împreună cu alte texte biblice, stă la baza celebrului imn latinesc Dies Irae.

Să vedem în mare firul argumentației din acest capitol.

Scopul autorului este să trezească mintea destinatarilor, pentru ca ei să-și aducă aminte de cuvintele profeților și de porunca Domnului dată prin apostoli.

Punctul principal (τοῦτο πρῶτον) asupra căruia trebuie să fie avizați destinatarii este că la sfârșitul zilelor vor veni „batjocoritori cu batjocură” care vor pune sub semnul întrebării promisiunea parousiei lui Hristos. Contextul sugerează că „batjocoritorii” sunt din mediul iudeo-creștin, nu din mediul păgân. Destinatarii și adversarii lor sceptici și batjocoritori împărtășesc un set de presupoziții comune, anume că lumea are un început (ἀπ᾽ ἀρχῆς κτίσεως).

(Va urma)