Prima parte a acestui interviu AICI.

Da, istoria penticostalilor în România a fost tumultuoasă şi tulburată. De exemplu, în ce priveşte relaţiile cu statul, în ciuda numeroaselor persecuţii suferite, baptiştii au primit recunoaştere confesională mult mai uşor decât cultul penticostal, în Transilvania chiar din 1905. Pe de altă parte, cultul penticostal a fost recunoscut ca atare mult mai greu, fiind în mod repetat trecut în rândul sectelor sau asociaţiilor religioase interzise. Astfel, decizia 5734 din 29 ianuarie 1925 a Ministerului cultelor declară la art. 1: „Sunt cu desăvârşire oprite asociaţiile cu caracter religios /secte religioase/: 1. nazarinenii / pocăiţii/, 2. asociaţia internaţională a studenţilor în Biblie /milenişti/, 3. adventiştii reformişi, 4. secerătorii, 5. penticostaliştii, 6. inochentiştii, întrucât doctrinele pe care le propagă sunt de natură a aduce atingere legilor şi instrucţiunilor statului şi prin practicile lor contravin ordinii publice”. La fel, regulamentul sectelor religioase din 11 iunie 1938 trece cultul penticostal în rândul asociaţilor religioase interzise. Care a fost în opinia dumneavoastră motivul exact pentru această situaţie şi ce credeţi că se avea în vedere prin interzicerea acestor asociaţii?

Nu cunosc în detalii istoria recunoaşterii cultelor neoprotestante în România, dar, la o evaluare generală, aş spune că foarte puţine au primit recunoaştere în perioada interbelică. Impresia mea este că cele mai multe au moştenit recunoaşterea pe care au avut-o în Transilvania, în perioada când aceasta a fost parte din Imperiul Austro-Ungar. Cred că motivele interzicerii penticostalilor au fost mai multe. În primul rând, România n-a avut o tradiţie a pluralismului religios, ca alte state europene. Constituţia din 1923 pare foarte generoasă la acest capitol. Există multe articole referitoare la domeniul religios şi par să promoveze libertatea religioasă. Art. 5, de pildă, preciza că românii, indiferent de originea etnică, limbă sau religie, se bucură de libertatea de conştiinţă, de libertatea întrunirilor sau libertatea de asociaţie. Potrivit art. 7, credinţa sau confesiunea religioasă nu constituie piedici în calea dobândirii drepturilor civile şi politice. Art. 8 spunea că toţi românii, indiferent de origine etnică, limbă sau religie, sunt egali înaintea legii. Dar să nu uităm, prin art. 22, care garanta tuturor cultelor (celor recunoscute, evident) libertate şi protecţie, se stabilea şi faptul că Biserica ortodoxă şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti, iar Biserica ortodoxă era definită ca „biserică dominantă în statul român”, iar celei greco-catolice i se recunoştea întâietatea faţă de celelalte culte. Acelaşi articol preciza că „raporturile dintre diferitele culte şi stat se vor stabili prin lege”. Dacă mai ţinem cont şi de faptul că în Senatul României intrau de drept mitropolitul şi episcopii eparhioţi ai bisericilor ortodoxe şi greco-catolice, constatăm că, în fapt, Biserica ortodoxă avea o influenţă considerabilă, care i-ar fi permis să facă dificilă sau chiar imposibilă obţinerea recunoaşterii legale de către unele asociaţii religioase.

De remarcat că decizia ministerială din ianuarie 1925 nu spune concret care sunt „ilegalităţile” de care se fac vinovaţi penticostalii sau celelalte asociaţii religioase. Despre unele ştim că erau pacifiste, fapt intolerabil pentru statul român. Aceeaşi constituţie din 1923 afirma, în art. 119, că „tot românul, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale”. Deşi penticostalii americani au fost pacifişti în perioada lor de început, şi chiar au fost anchetaţi de statul american în preajma declanşării Primului Război Mondial, nu am informaţii că mica grupare penticostală care a căutat recunoaşterea statului român ar fi menţionat pacifismul ca element definitoriu al identităţii sale religioase (în cazul improbabil în care el ar fi fost parte din etosul ei).

Probabil penticostalii au fost percepuţi ca o intruziune străină în „corpul social al României” sau în „sufletul românesc”. Uneori au fost acuzaţi de simpatii comuniste, deşi nu am motive să cred că penticostalii, cu aşteptarea lor eshatologică intensă, ar fi putut fi seduşi, în anii 1920, de „raiul” pe care îl promiteau vestitorii „omului nou”. În plus, cu viitorul episcop Grigore Comşa ca subdirector în Ministerul Cultelor în perioada 1920–1925, nu ştiu ce nouă grupare religioasă ar fi putut obţine recunoaştere? Cei care au studiat perioada interbelică ştiu că episcopul Comşa a fost un adevărat „bici al sectelor” şi că i-a detestat în mod deosebit pe adventişti şi pe baptişti, împotriva cărora a scris câteva broşuri.

În detalierea deciziei din 1925, decizia ministerială adaugă următoarele. Textul este cam incoerent: „[Este interzisă] Secta penticostaliştilor, având aderenţi exclusiv în comuna Păuliş şi Cuvin, judeţul Arad, sub conducerea lui Gheorghe Bradin. Doctrina este tipărită în broşură de 14 pagini; declararea fundamentului adevărat; este oprită fiindcă doctrina nu reprezintă tuturor aderenţilor, ci numai anumitor persoane iniţiate; nu oferă garanţie suficientă de întrunirea condiţiunilor prevăzute în art. 22 din constituţie”. Ce părere aveţi despre aceste afirmaţii? La ce credeţi că fac ele referire?

Din această decizie înţeleg că penticostalii au fost interzişi fiindcă au fost consideraţi prea puţini (în doar două comune). Din nefericire, broşura românească nu s-a păstrat, prin urmare nu ştim la ce elemente de doctrină se face referire atunci când se afirmă că ea nu este reprezentativă pentru toţi aderenţii. Cred  că broşura de 14 pagini a fost o traducere după Statement of Fundamental Truths („Declaraţia Adevărurilor Fundamentale”), publicată în 1916 de Consiliul General al Assemblies of God (importantă denominaţiune penticostală). Dacă versiunea românească este cât de cât fidelă originalului, atunci poate că în ochii autorităţilor a părut suspect punctul 15, referitor la venirea iminentă, premilenistă, a lui Hristos.

Judecând strict după titlul românesc al broşurii, aş spune că traducătorul ei n-a fost prea competent, accentuând în mod suplimentar impresia negativă pe care autorităţile o aveau deja. Arhiereul Grigore Leu Botoşăneanul spunea într-o lucrare de-a sa (Confesiuni şi secte), citându-i pe V. Ispir şi pe Grigore Comşa, că această broşură a fost publicată de Pavel Budean „într-o limbă încurcată”. În orice caz, referirea la art. 22 din Constituţie este „praf în ochii lumii”, fiindcă respectivul articol spune: „Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale Statului.” Statul român, în loc să dovedească fără echivoc că noua mişcare încalcă art. 22 din Constituţie, mai exact ordinea publică, bunele moravuri sau legile de organizare ale statului, cere „garanţii” suplimentare. Tare aş fi interesat să ştiu în ce formă ar fi putut să fie oferite aceste garanţii? De fapt, statul prezumă din start o vinovăţie. Perspectiva este aberantă şi sugerează că în firava democraţie interbelică libertatea religioasă era tratată de funcţionarii ministeriali, mulţi dintre ei recrutaţi din rândul clerului ortodox, ca pe un moft.

Cealaltă constituţie, din vremea lui Carol al II-lea, a avut o perspectivă şi mai aberantă, fiindcă a aşezat statul (mă rog, patria!) în locul pe care, din punct de vedere creştin, îl poate ocupa numai Dumnezeu. Citez din art. 4: „Toţi românii, fără deosebire de origine etnică şi credinţa religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de buna voie la împlinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa Statului nu poate vieţui.” Pretenţia statului ca oamenii să facă din patrie „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă” este în mod clar totalitară. Creştinii sunt datori să plătească taxele şi impozitele, să respecte legile ţării şi să lucreze pentru propăşirea ei, să se roage pentru conducători, dar nu să facă din asta „cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă”. Ataşarea lor de Hristos este mai puternică decât legăturile de sânge şi cred că în principal din acest motiv dictatorii şi regimurile totalitare în general i-au urât pe creştinii evanghelici. Au ştiut că pe creştinii ataşaţi de Hristos nu-i poţi înregimenta în proiecte ideologice. Acestui mod de gândire totalitar i-au căzut victimă mulţi penticostali către sfârşitul perioadei interbelice, când unii dintre ei au fost bătuţi, arestaţi şi condamnaţi de tribunalele militare. Din nefericire, legalizarea oferită de comunism a fost un cadou otrăvit, fiindcă a încercat un alt fel de anexare ideologică, mai perfidă şi cu efecte mult mai toxice pe termen lung.

Dar în celelalte ţări europene de ce statut s-au bucurat penticostalii în perioada interbelică? Au fost trataţi mai tolerant?

Nu. Penticostalii din Italia, ale căror începuturi sunt mai timpurii (1908), au avut o soartă similară. Între 1935 şi 1958 (!) mişcarea a fost supusă unor persecuţii dure. Întâlnirile lor „indiferent sub ce formă” au fost cu desăvârşire interzise în timpul lui Buffarini-Guidi, ministrul de interne al lui Mussolini. A fost o perioadă de hărţuiri, arestări, exilări, bătăi şi chiar martiraj. Intensificarea persecuţiei a coincis, deloc surprinzător, cu izbucnirea războiului cu Abisinia. Abia în 1954, aşa-numitul Consiglio Federale delle Chiese Evangeliche a reuşit, în urma unui apel către Consiliul de Stat, să obţină o decizie prin care persecuţia împotriva penticostalilor era declarată ilegală. Ceea ce nu înseamnă că organizaţia Assemblies of God n-a avut şi ulterior procese care au ajuns până la cele mai înalte tribunale de la Roma, fiind câştigate cu ajutorul unor avocaţi nepenticostali. Mai dau un exemplu interesant: în 1952, Curci Michele, prezbiter penticostal italian, a murit asfixiat în timp ce încerca să-l scoată pe un tovarăş de lucru dintr-o fântână. Preotul catolic din localitate a refuzat să accepte îngroparea lui în cimitirul localităţii, deşi acesta nu aparţinea bisericii. Menţionez incidentul doar fiindcă este similar unuia care despre care am informaţii de mâna întâi. În martie 1997, preotul ortodox din Iacobeni (Botoşani) a refuzat cu îndârjire cererea tatălui meu de a îngropa în cimitirul satului un penticostal (singurul din sat), pe motiv că „se spurcă locul”!

Care este relaţia dintre cultul baptist şi cel penticostal în România? La început a existat o relaţie foarte tensionată, mai ales având în vedere şi faptul că penticostalismul a fost o mişcare apărută în sânul bisericii baptiste în România. S-a ajuns chiar la conflicte deschise care au implicat măsuri venite din partea conducerii cultului baptist. Care au fost cauzele acestor conflicte şi credeţi că într-o anumită măsură ele s-au născut şi pe un anumit fond de nesiguranţă izvorât din faptul că nici biserica baptistă nu era încă puternic fixată în spaţiul autohton?

Într-adevăr, atât în Statele Unite, cât şi în România învăţătura şi practicile penticostale au găsit sprijin îndeosebi în rândul baptiştilor. Fiind penticostal la a treia generaţie, nu am informaţii directe de la martorii care au trăit disputele dintre cele două culte, în primele decenii ale penticostalismului românesc. Interesant este că într-un articol din 17 ianuarie 1925, publicat în The Pentecostal Evangel, Pavel Budean, român penticostal din America, spunea că a vizitat România şi că a aranjat întâlniri bisericeşti în satul lui natal, în clădirile bisericilor baptiste. Dacă este să dăm crezare materialului său, la vremea aceea, când penticostalii erau numai 50 la număr, unele biserici baptiste îşi deschideau larg uşile pentru predicarea „Evangheliei Depline” (cum era numit mesajul penticostal la început). Apoi lucrurile s-au tensionat, în sensul că mulţi baptişti au adoptat învăţătura penticostală, fapt care a atras atenţia oponenţilor. Scrierile lui Grigore Comşa şi publicaţiile interbelice (penticostale sau nu) sunt mărturie în acest sens. Uneori s-a întâmplat ca nu doar credincioşi individuali, ci întregi comunităţi baptiste să adopte învăţătura penticostală. Nu am informaţii privind caracteristicile bisericilor baptiste din acea perioadă, de aceea aş fi rezervat cu evaluările. Ceea ce ştiu sigur este că în unele situaţii credincioşii baptişti care au avut parte de experienţe penticostale au fost excluşi din bisericile lor şi s-au văzut nevoiţi să înfiinţeze comunităţi penticostale. Râvna unora dintre neofiţi a fost mai mare decât înţelepciunea lor, drept care şi-au promovat destul de agresiv crezul şi experienţele. În ultimii ani relaţia a devenit mai bună şi înclin să atribui Alianţei Evanghelice un oarecare rol în această schimbare, deşi instituţia are mai degrabă valoare simbolică sau decorativă. Cu alte cuvinte, deşi nu a făcut prea multe isprăvi, Alianţa Evanghelică ne-a dat, cel puţin unora dintre noi, un minim confort psihologic că putem colabora.

În general, baptiştii şi penticostalii sunt adesea confundaţi în ţara noastră sau integraţi toţi în categoria „pocăiţilor”, aplicată în decizia ministerială amintită mai sus „nazarinenilor”. Cum se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general?

Eticheta „pocăit” n-a fost rezervată, în România, numai adepţilor Bisericii Apostolice Creştine (Nazarinene), fondată de elveţianul Samuel Heinrich Fröhlich în sec. XIX. Presa interbelică şi materialele „antisectare” sugerează că orice denominaţiune (neo)protestantă minoritară putea fi denumită cu acest titlu. Oamenii de rând au fost prea puţin sensibili la diferenţele confesionale dintre aceste mişcări şi au avut tendinţa de a-l eticheta pe celălalt după ceea ce li s-a părut definitoriu la nivelul trăirii practice. Or, sub raport etic, toate grupările religioase descinzând din Reformă puteau fi percepute ca „pocăite”, fiindcă erau rigoriste (interziceau consumul băuturilor alcoolice şi fumatul, criticau sudălmile, promovau îmbrăcămintea modestă, lipsa podoabelor etc.). Nu cred că nazarinenii au fost atât de cunoscuţi la nivelul societăţii încât să genereze, numai ei, o astfel de „confuzie”.

În clasele I-IV, de pildă, învăţătoarea mea ne numea „pocăiţi” pe mine, pe sora mea şi pe o colegă baptistă. Numindu-ne astfel, sau în alte feluri, mai puţin onorabile, „tovarăşa învăţătoare” folosea pur şi simplu un stereotip generalizator convenabil menit să ne insulte. Ca penticostal, mi-e greu să-mi dau seama de modul în care se particularizează biserica penticostală în spaţiul protestant în general, fiindcă penticostalismul este destul de eterogen. Am în vedere atât penticostalismul la nivel global, cât şi penticostalismul românesc. Cred că principalul element definitoriu este aşteptarea ca Dumnezeu să lucreze şi astăzi în mod miraculos, făcând lucruri care sfidează logica umană şi care ne scot din zona noastră de confort. Sub raport dogmatic, aş spune că domeniul definitoriu este pneumatologia, învăţătura despre Duhul Sfânt şi despre harisme. Potrivit acesteia, botezul Duhului este evidenţiat de semnul exterior (audibil) al vorbirii în limbi, iar harismele considerate îndeobşte „extraordinare” sunt încă valabile şi necesare în viaţa Bisericii. Din alt punct de vedere, cred că penticostalismul este rezultatul unei căutări asidue după Dumnezeu. Este drept, în ultimii ani penticostalismul s-a „îmburghezit” (ca să citez un teolog penticostal american), s-a „instalat” în societate şi a pierdut mult din fervoarea primelor decenii.

Cum este organizat cultul penticostal din ţara noastră? V-aş ruga să ne vorbiţi puţin şi despre instituţiile de învăţământ pre sau universitar. Când s-a înfiinţat, de pildă, Institutul teologic penticostal din Bucureşti?

Conform statutului, Cultul Creştin Penticostal este alcătuit din bisericile locale (cu minimum 20 de membri) organizate sub forma comunităţilor regionale sau etnice. O comunitate regională ar fi, în limbaj ortodox, echivalentă cu o episcopie (sau eparhie). În afara comunităţilor din ţară, există câteva comunităţi penticostale în diaspora. Tot din Cultul Penticostal mai fac parte Institutul Teologic Penticostal şi Casa de Pensii şi Ajutoare. Organismele de conducere a Cultului sunt Adunarea generală, Consiliul bisericesc şi Comitetul executiv (alcătuit din nouă membri). Adunarea generală, care se reuneşte la fiecare patru ani, este alcătuită din toţi pastorii în exerciţiu şi din delegaţi (câte unul la 1.500 de membri), de preferinţă aleşi dintre prezbiteri şi diaconi. În opinia mea, acest algoritm de reprezentare face ca Adunarea Generală să fie un organism aproape exclusiv clerical, ceea ce nu mi se pare sănătos. Statutul adoptat în 2008 stipulează că numărul membrilor din Consiliul Bisericesc este de 31, dar numărul a crescut recent, pe fondul modificării regulamentului electoral. Comitetul executiv este alcătuit din nouă membri.

Învăţământul preuniversitar cuprinde şapte licee penticostale, în următoarele localităţi: Arad, Baia Mare, Bucureşti, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara. Slujitorii cultului sunt pregătiţi prin Institutul Teologic Penticostal, înfiinţat în 1976 ca seminar, sub conducerea lui Trandafir Şandru. În 1992, Seminarul a fost recunoscut ca Institut Teologic de Grad Universitar, prin Hotărâre de Guvern. Procesul acreditării a fost unul îndelungat. Menţionez doar faptul că în 1998 Institutul a fost autorizat să funcţioneze provizoriu, iar după zece ani a obţinut acreditarea, prin Legea nr. 194 din 21 octombrie 2008. La Arad (în Universitatea „Aurel Vlaicu”), una dintre specializările Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale se intitulează „Teologie penticostală didactică” (3 ani/zi) şi este autorizată să funcţioneze provizoriu.

(va urma)