A treia parte din interviul dat lui O. Vereș în 2011.

Primele două părți: AICI și AICI.

Care e numărul penticostalilor în România şi cum explicaţi creşterea rapidă şi diferenţa semnificativă faţă de baptişti, cu atât mai mult cu cât mişcarea penticostală a luat fiinţă la aproape 70 de ani după cea baptistă. Prima biserică baptistă – de limbă germană – din România a apărut în 1856 în Bucureşti?

Atunci când comentează creşterea rapidă a penticostalilor, membrii celorlalte confesiuni evanghelice fac îndeobşte referire, în mod maliţios, la sporul demografic. Nu contest acest gen de explicaţii (în definitiv, am doi fraţi şi cinci surori), dar cred că ea este parţială. Într-un articol despre confesiunile neoprotestante din România în perioada 1945–1965 cercetătorul Gheorghe Modoran arăta că penticostalii crescuseră de la 3.061 în 1948 la 53.691 în 1958, adică de peste 17 ori. Prin comparaţie, baptiştii au înregistrat o creştere modestă, de 1,7 ori. Vorbim aşadar de o dezvoltare spectaculoasă, într-o perioadă de restricţii severe, dacă facem abstracţie de scurtul „dezgheţ” înşelător din primii ani ai acestei perioade. Cred că rugăciunea intensă, practicarea harismelor şi zelul evanghelistic al multor membri ai mişcării au contribuit la creşterea mişcării penticostale. Nu ştiu dacă tendinţa va continua. La nivel global penticostalismul este încă dinamic, dar în România, aşa cum spuneam mai devreme, s-ar putea să asistăm la o „stabilizare”, fiindcă harismele par să piardă teren în faţa „autorităţii”.

Care sunt principalele provocări actuale ale bisericii penticostale în România? Mă gândesc în special la procesul de recuperare a istoriei netrunchiate a cultului din perioada comunistă. Cum a fost receptată în rândul membrilor obişnuiţi şi a conducerii cultului cartea lui Vasilică Croitor, Răscumpărarea memoriei? Au existat ori se află în desfăşurare măsuri concrete în cadrul cultului după apariţia acestei cărţi?

Cred că în următorii 10-15 ani în biserica penticostală va trebui să răspundă mai multor provocări. Cea mai stringentă şi cea mai mare, în opinia mea, este examinarea critică a trecutului comunist. Am lucrat ca editor al cărţii Răscumpărarea memoriei şi în această calitate am cunoscut îndeaproape fiecare pas care a dus la publicarea şi discutarea ei în mass-media sau în blogosferă. Urmărind intervenţiile comentatorilor pe blogul dedicat cărţii, am descoperit că reacţiile sunt profund polarizate, între susţinere entuziastă şi critică vehementă. Mi s-a părut înspăimântător faptul că unii oameni care n-au citit cartea au fost din principiu împotriva publicării ei. Acest dogmatism feroce este semnul unui refuz îngrijorător de a gândi, de a reflecta, de a analiza, în condiţiile în care cartea a adunat în jurul ei un grup important de susţinători care au dat referinţe critice foarte entuziaste. Un personaj care în perioada comunistă a făcut parte din ierarhia superioară a cultului, un colaborator asiduu al regimului comunist, contesta recent, pe propriul blog, cartea de o manieră care cred că este reprezentativă pentru perspectiva foştilor „pioni” ai regimului comunist, a tuturor celor care au acceptat să devină şi să rămână instrumentele folosite de comunişti în planurile lor de distrugere a bisericii.

În altă ordine de idei, cartea a găsit susţinători febrili atât în rândul generaţiei vârstnice, cât şi în rândul tinerilor interesaţi de istorie şi de adevăr. Aşa cum spuneam cu altă ocazie, pentru mine şi pentru cei din generaţia mea nimic nu e mai otrăvitor decât senzaţia că suntem minţiţi în legătură cu propria noastră istorie. Peste 10-15 ani, cred că până şi cei mai aprigi contestatari ai cărţii, dacă sunt de bună credinţă, vor ajunge la concluzia că publicarea ei a fost un pas necesar pentru eliberarea de povara trecutului comunist.

Cu toată opoziţia unor pastori sau membri din conducerea Cultului (a căror opoziţie nu e tocmai dezinteresată!), cartea a generat efecte concrete în sânul mişcării penticostale româneşti. Aş menţiona în primul rând declaraţia Convenţiei Bisericilor Penticostale din SUA şi Canada, pe 5 septembrie 2010. Următorul paragraf ilustrează foarte bine spiritul declaraţiei: „Regretăm profund că, într-o perioadă în care curajul, jertfele şi suferinţele unora au adus cinste credinţei noastre, acestea au fost umbrite de compromisurile, lepădarea de credinţă şi vânzarea de fraţi a altora. Condamnăm în mod public şi fără echivoc orice colaborare cu regimul opresiv comunist.” Reacţia oficială a Cultului Penticostal a venit mai târziu, pe 8 octombrie, sub forma unui comunicat care se delimitează de carte, precizând că ea este o iniţiativă individuală, dar în acelaşi timp recunoaşte „faptele condamnabile” prezentate în paginile ei. Asumarea trecutului este timidă, dar cred că e un pas semnificativ în raport cu ceea ce s-a întâmplat până acum în spaţiul evanghelic românesc. Eu unul nu am ştire de existenţa unor reacţii similare. Tot între efectele pozitive generate de carte aş menţiona şi formarea unei comisii de analiză a dosarelor slujitorilor Cultului. Nu ştiu încă dacă membrii ei s-au acreditat şi dacă s-au apucat efectiv de treabă. Sper să nu fie o aplicare cinică a vorbei româneşti care spune: „Dacă vrei să îngropi o problemă, formează o comisie!” Tot ca urmare a apariţiei cărţii au fost deconspiraţi doi lideri penticostali, secretarul comunităţii regionale Suceava şi vicepreşedintele Cultului Penticostal. Pe fondul acestor evenimente, comunitatea regională Suceava a decis să le ceară tuturor pastorilor să dea declaraţii privind colaborarea sau necolaborarea cu Securitatea.

Nu vreau să mă arăt prea optimist în privinţa efectelor cărţii, fiindcă am semnale clare că CNSAS a început, mai nou, să obstrucţioneze cercetarea acolo unde este vorba de dosare sensibile. Unul dintre apropiaţii mei interesat de istoria mişcărilor evanghelice a studiat deja multe dosare pe această temă şi la scurtă vreme după lansarea cărţii Răscumpărarea memoriei n-a mai primit dosarele aşteptate. Iau un singur exemplu: a văzut dosarul unuia dintre foştii vicepreşedinţi ai Cultului Penticostal (din perioada comunistă) şi după un timp a cerut să-l revadă. I s-a spus că nu există niciun dosar pe numele persoanei respective, în condiţiile în care îl ţinuse cândva în mână! Fiindcă am avut eu însumi contact direct cu CNSAS, în calitate de cercetător acreditat, nu am niciun fel de reţineri în a afirma răspicat că structura de conducere a acestei instituţii moşteneşte parţial „sistemul ticăloşit”. Am fost foarte surprins să descopăr că, într-o perioadă în care tema cercetării mele la CNSAS nu era încă publicată pe site-ul CNSAS, Ioan Ceuţă, preşedintele Asociaţiei „Adunările lui Dumnezeu”, unul dintre contestatarii cei mai feroce ai Răscumpărării, cunoştea deja tema mea de cercetare şi făcea referire la ea într-o scrisoare publică injurioasă în care eram atacat „în solidar” cu autorul cărţii. De unde avea domnul Ceuţă această informaţie şi altele la care face referire? Nu putea şti decât de la unul dintre membrii colegiului CNSAS, fiindcă cererile de acreditare nu sunt văzute decât de aceştia.

Cu alt prilej, când acelaşi domn pomenit anterior s-a folosit de informaţii obţinute ca şi cercetător pentru a ataca virulent, printr-o scrisoare deschisă, pe un pastor penticostal, am făcut o sesizare către Colegiul CNSAS, atrăgând atenţia că, potrivit legislaţiei, acreditarea lui Ioan Ceuţă ar fi trebuit ridicată! Credeţi că s-au sinchisit? Domnul cu pricina are proptele prea solide în interiorul Colegiului, iar Colegiul nu se sinchiseşte de „legalitate” sau alte mofturi. La sesizarea mea am primit, în chip de răspuns, o mustrare părintească şi o predicuţă pioasă cu trimiteri biblice. Vă puteţi imagina funcţionari ai statului, plătiţi din banii noştri, care, în loc să aplice legea şi să pună capăt abuzurilor, vă ţin predici despre caracterul depăşit al Legii Talionului? Nu mai pun la socoteală că, uneori, cercetătorii „muritori de rând” aşteaptă şi un an de zile pentru a obţine copii după dosare. Prin comparaţie, cei care au cunoştinţe în interiorul Colegiului primesc copii în regim de urgenţă, uneori chiar de pe o zi pe alta. Există aşadar un „ecumenism de cumetrie” foarte solid între foşti „activişti” de vârf din spaţiul religios evanghelic (şi nu numai) şi „structurile ticăloşite” înfiltrate în chiar creierul instituţiei care ar fi trebuit să facă procesul de „decomunizare” unul rapid şi eficient. Din păcate, în unele cazuri, pentru a afla adevărul integral va trebuie să mai aşteptăm o vreme. E însă doar o chestiune de timp.

Care este relaţia dintre biserica penticostală şi statul român? Ce părere aveţi şi despre acceptarea salarizării de la bugetul de stat a pastorilor penticostali? Nu contravine acest fapt principiului biblic conform căruia cei ce slujesc la altar trebuie să trăiască de la altar? 

Nu ştiu ce termeni ar trebui să folosesc pentru a descrie relaţia dintre biserica penticostală şi statul român. Ca dascăl la Institutul Teologic Penticostal sunt asimilat personalului clerical şi deci o parte din salariul meu (nu sunt sigur asupra procentajului) provine din subvenţiile acordate de Secretariatul de Stat pentru culte. În aceeaşi situaţie sunt mulţi pastori penticostali, dar practica nu este una uniformă, fiindcă există comunităţi regionale care nu acceptă această subvenţie acordată de stat. În privinţa a ceea ce spune Biblia despre remunerarea slujitorilor, da, într-adevăr, cei care propovăduiesc Evanghelia trebuie să trăiască din Evanghelie. Numai că relaţia dintre statul român şi credincioşi este mai complexă. Evanghelicii români plătesc taxe şi impozite la bugetul de stat. O parte din aceste taxe se întorc în beneficiul lor sub diferite forme. Dacă statul decide să sprijine bisericile şi cultele din buget, pe principiul reprezentativităţii, atunci nu văd nimic incorect aici. În acelaşi timp, sunt convins că în mâna unui stat ilegitim şi criminal, cum a fost cel comunist, aceste subvenţii pot fi o pârghie periculoasă. Statul român s-a folosit în trecut de această pârghie şi, judecând strict după istoria recentă, am avea motive să fim suspicioşi faţă de această practică. Actualmente nu văd un pericol real şi, în ce mă priveşte, îmi rezerv dreptul de a lua atitudine critică faţă de acele acţiuni ale statului care mi se par abuzive sau nedrepte. În ultimă instanţă, fie că ne place sau nu, suntem, evanghelici sau neevanghelici, parte a aceluiaşi „Leviathan” pe care îl susţinem cu taxele şi impozitele noastre. Îi dăm Cezarului ceea ce-i aparţine, dar trebuie să-i reamintim Cezarului, ori de câte ori e nevoie, că e pus de Dumnezeu ca „slujitor” al poporului şi al binelui şi ca apărător al dreptăţii, care dă fiecăruia ce i se cuvine: apreciere celor buni şi pedeapsă celor răi. Comuniştii au citat şi răscitat ad nauseam cuvintele apostolului Pavel din Romani 13 („Oricine să fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu”), dar au uitat că în acelaşi paragraf apostolul Pavel a definit foarte clar rolul guvernanţilor, într-un stat de drept.

Puteţi descrie, pe scurt, elementele dogmatice distinctive şi definitorii ale bisericii penticostale?

Prin tradiţie, penticostalii au avut aversiune faţă de „man-made creeds” şi de sistematizare. De fapt, însăşi amploarea mişcării, la nivel mondial, sfidează orice încercare de sistematizare. Dacă ar fi să folosesc trei concepte definitorii pentru a descrie penticostalismul în general, m-aş folosi de trei sintagme lansate de Harvey Cox, fost profesor la Harvard. În opinia lui, penticostalismul reprezintă încercarea de a recupera „primal speech”, „primal piety” şi „primal hope”. Cum să traduc „primal”? Prin „primordial”, „primar”, „de bază”? Urmând o sistematizare propusă de un teolog penticostal contemporan, Steven Land, aş spune că penticostalismul de început a promovat o „evanghelie deplină” cu cinci aspecte cardinale: 1) justificare prin credinţa în Hristos; 2) sfinţirea prin credinţă ca a doua lucrare a harului; 3) credinţa că moartea ispăşitoare a lui Hristos aduce nu doar vindecarea de păcat, ci şi vindecarea trupului; 4) credinţa (premilenistă) în revenirea iminentă a lui Hristos; 5) botezul în Duhul Sfânt pus în evidenţă de vorbirea în limbi.

Dincolo de încadrarea generală în tradiţia protestantă, care sunt rădăcinile istorice mai concrete ale penticostalismului? Putem vorbi de izvoare pietiste, wesleyene? Întorcându-ne mai mult în istoria bisericii, cum vedeţi raportarea actuală a învăţăturii penticostale la mişcarea timpurie a montanismului, de pildă? Asemănările trec dincolo de suprafaţă. Redau câteva descrieri ale montanismului de către Jaroslav Pelikan: „Montanismul îşi are originea în faptul că atunci când viziunea apocaliptică şi-a mai pierdut din strălucire, iar organizarea Bisericii a devenit mai rigidă, înfăptuirile extraordinare ale Duhului, specifice primilor ani ai Bisericii au scăzut atât în frecvenţă, cât şi în intensitate.” Şi mai relevant găsesc citatul următor: „Cu mult mai critică decât teoria montanistă a rolului Duhului Sfânt în cadrul Sfintei Treimi era concepţia montanistă asupra rolului Duhului Sfânt în cadrul Bisericii, aceasta fiind cauza principalei dispute doctrinare. Montanismul considera inspiraţia supranaturală a Duhului Sfânt drept sursă a profeţiei sale, iar declinul moral al Bisericii îl judeca răspunzător pentru pierderea acestei puteri a Duhului.”

Negreşit, „bunicul” penticostalilor este John Wesley, întemeietorul metodismului. Teologia lui stă la baza mişcărilor „Holiness” care au pregătit apariţia penticostalismului clasic. În afară de mişcările „Holiness”, care s-au manifestat mai ales pe continentul american, aş mai menţiona două mişcări britanice premergătoare penticostalismului, dar foarte similare acestuia, din perspectiva anumitor practici: mişcarea întemeiată de Edward Irving (The Catholic Apostolic Movement) şi mişcarea de la Keswick (Higher Life). Aşa cum spuneam la început, aceasta din urmă şi-a găsit apologeţi, pe teren american, în persoanele unor evanghelişti foarte populari, ca Dwight L. Moody şi Reuben A. Torrey, primul preşedinte al Institutului Biblic Moody din Chicago. La începutul secolului XX, o mişcare similară penticostalismului a avut loc în Ţara Galilor, fiind condusă de un tânăr de numai douăzeci şi şase de ani, Evan Roberts.

Este posibil ca unii montanişti să fi susţinut o cristologie naivă sau ca unii, în mod eretic, să-l fi pus pe Montanus în Treime, împreună cu Tatăl şi Fiul. Dar cred că aşteptarea eshatologică intensă nu-i face pe montanişti „mai eretici” decât era Pavel în vremea când scria că „vremea s-a scurtat”. Cine a crescut într-o biserică penticostală ştie că niciun profet care rosteşte un mesaj din partea lui Dumnezeu la persoana I nu îşi arogă, prin aceasta, un loc în Treime. Interesant este că Wesley, „bunicul” penticostalismului avea numai cuvinte de laudă pentru Montanus. Sigur, părerea lui Wesley este subiectivă, dar nu cred că îl putem acuza de ignoranţă. Pe ansamblu, aş spune că ceva din apocaliptismul şi rigorismul etic al montanismului se regăseşte în penticostalismul modern, deşi între cele două mişcări nu există nicio linie de filiaţie.

Ce ne puteţi spune despre relaţia dintre penticostali şi mişcarea carismatică? Care sunt suprapunerile doctrinare şi de natură practică şi care sunt delimitările?

Fără a avea pretenţia că dau o definiţie de dicţionar, aş spune că mişcarea carismatică este o revărsare proaspătă de Duh şi de harisme în bisericile tradiţionale: catolică, anglicană (episcopaliană), luterană, prezbiteriană, metodistă, baptistă, menonită. Iau doar un exemplu: John Osteen, tatăl celebrului, şi controversatului, Joel Osteen, a făcut parte din Convenţia Baptistă de Sud. În urma rugăciunilor pe care le-a făcut el însuşi pentru fiica sa, paralizată, aceasta a fost vindecată. Ca urmare, a ajuns să fie interesat de închegarea unor relaţii de prietenie cu pastori din „Assemblies of God”, o denominaţiune penticostală.

Fiind acuzat de erezie de către membrii propriei denominaţiuni, a sfârşit prin a întemeia o nouă biserică, evanghelică în sens larg, dar foarte deschisă faţă de harisme. Povestea lui este în esenţă povestea multor carismatici care au fost excluşi sau făcuţi să plece din bisericile-mamă fiindcă au îmbrăţişat practici şi învăţături considerate eretice. Spre deosebire de penticostalii tradiţionali (cu rădăcini în mişcările „Holiness”), carismaticii nu susţin că semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt este vorbirea în limbi sau că el este în vreun fel normativ pentru creştini. Catolicii carismatici consideră, ca toţi ceilalţi catolici, că Duhul Sfânt se primeşte prin sacramente (botez şi confirmare), dar această teologie nu-i împiedică să promoveze ceea ce în limbaj penticostal se numeşte „botezul Duhului”, denumire pe care catolicii o cam evită. Realitatea este că tradiţia teologică bogată a Bisericii Catolice îi permite să-şi însuşească şi să păstreze fără mari dificultăţi o experienţă pe care confesiunile mici şi de dată mai recentă au exclus-o fără să clipească, din cauza unei miopii istorice şi dogmatice care, în opinia mea, se va dovedi păguboasă pe termen lung.

(Va urma)