Tragedia copilului de patru ani sfâșiat de un câine într-un parc din București a făcut deja ocolul României. Prin studiouri și prin ziare comentatori consacrați, ori doar de ocazie, combat, suspină, oftează, înjură. Nația turbează de mânie și clocotește de revoltă. Suntem de-acord că cei 65.000 de câini din statisticile oficiale (neoficial ar bate cam spre 100.000) nu au ce căuta pe străzile capitalei valahe. Dar de aici până la ieșirea din impas e cale lungă. Primul ministru e legat de mâini și de picioare. Avem o „mare problemă” pentru care nu avem soluții. Coaliția care îl susține politic a trecut, pe nesimțite, în opoziție. Președintele țării face apel la guvern să dea soluția prin ordonanță de urgență. „Demagogie, populism, politicianism”, se strigă pe sticlă și prin canale. „De ce nu a propus președintele această soluție în timpul guvernului-marionetă pe care l-a condus?” răcnesc guvernanții de astăzi.

Despre un subiect atât de inflamant nu pot scrie decât cu rărunchii. Suntem în bună măsură, fie că ne place ori nu, rodul experiențelor noastre emoționale timpurii. În ierarhia terorilor mele personale, spaima de câini și-a câștigat un redutabil loc privilegiat încă din copilărie. Păstrez amintiri intense din perioada când mă întorceam acasă și mă apropiam de capătul străzii, acolo unde înțelepții edili ai orașului instalaseră un imens tomberon ceaușist care constituia un irezistibil punct de atracție pentru potăile libere și neatârnate din zonă. Nu rareori întoarcerea acasă, după o anumită oră, era o probă de curaj a cărei repetată parcurgere nu creștea, din nefericire, cu niciun gram virtutea pusă la încercare. Cerberii rămâneau pururea mari și înfricoșători în lumina chioară a becurilor de la stâlpii „de telegraf”. Celălalt capăt al străzii era și el bântuit cu regularitate de câini vagabonzi. După căderea întunericului priveam cu mare neliniște umbrele tremurătoare proiectate pe garduri și nu m-aș fi aventurat să străbat zona decât cu un pistol în ceafă.

O altă experiență importantă pe harta mea afectivă canină o reprezintă mușcătura (ușoară) de care m-am învrednicit în anii de gimnaziu. Potaia care m-a mușcat îmi păruse inofensivă, căci numai așa îmi explic de ce n-am ocolit-o cu grijă din vreme. M-a mușcat de gambă fără să o observ, după ce trecusem de ea. M-a durut nu atât mușcătura (caninii n-au reușit să treacă de materialul gros al jeanșilor, încât am rămas cu o zgârietură), cât ideea de atac mișelesc, lovitura pe care o primești când nu te aștepți, din partea cuiva pe care îl creditezi cu bune intenții și care se dovedește animat de intenții malefice.

În fine, o experiență de dată mai recentă privește scurta mea carieră de biciclist în București. În primăvară, când a prins a se încălzi, mi-am spus că n-ar fi o idee rea să străbat cu bicicleta cei 8-9 km care despart ITP de Casa Academiei. În mărime absolută nu e un capăt de lume. Dificultatea principală o reprezintă cei 100.000 de „cei mai buni prieteni ai mei” printre care a trebuit să fac slalom. M-am descurcat onorabil la dus. La întors a fost mai greu. Pe la Crângași s-a năpustit asupra mea, să mă rupă, o ceată de zăvozi cărora mutra mea li s-o fi părut antipatică. Eram aproape de bordură și am virat brusc spre linia de tramvai străjuită cu grad metalic. În mod providențial, mașinile care gonesc pe Virtuții erau oprite la semafor. Mi-e groază să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla dacă, sub imperiul panicii, aș fi virat spre stânga în fața mașinilor aflate în trafic. Așa, m-am lovit de gardul metalic, fără a pierde controlul asupra ghidonului, am dat cu piciorul stâng în bordură, mi-am înghițit durerea degetelor jupuite și am pedalat mai departe, până când dulăii au decis că n-am haz și s-au întors la ale lor.

Secătuit emoțional de aceste experiențe, nu pot stoarce nicio lacrimă de mila celor 100.000 de jivinuțe simpatice din capitala valahă pentru care se zbuciumă ‒ ca apa de mal ‒ prin studiouri de televiziune și prin birourile fictive ale unor ONG-uri, diverși „iubitori de animale”.

Dacă mâine s-ar face referendum în capitală pentru eutanasierea prietenilor mei maidanezi, mă tem că emoțiile ‒ care m-au luat ostatic și care de ani buni mă țin într-un cumplit prizonierat ‒ mi-ar dicta să votez „DA”. Chestiunea nu e de șagă, ci e deadly serious, precum știe oricine a încercat să poarte un dialog rațional cu „iubitorii de animale”. Cu sentimentele nu te pui! Sentimentul e sentiment, n-ai ce-i face! Când te-apucă, te-apucă și te ține bine! Unde mai pui că sentimentul e cotropitor, acaparator, soporific, moleșitor, dizolvant… Nimic nu-i rezistă: rațiune, imaginație, pragmatism, common sense, logică, buget, oameni morți în plină stradă, copii sfâșiați, toate dispar, ca și când n-ar fi fost, în gaura neagră, oarbă, odioasă, a sentimentului.