Astăzi m-a împins păcatul să mă mir cu glas tare pe Facebook de faptul că Sf. Vasile cel Mare folosește în comentariul său la Isaia (dacă al lui e comentariul) expresia „case de rugăciune” cu referire la biserici (clădiri). Dacă nu mă înșel, sintagma a dispărut din limbajul curent ortodox, în sensul că, deși orice ortodox tipic subînțelege că biserica la care se duce este „casă de rugăciune”, nu o să-l auzi (cred) niciodată discutând cu vecinul și spunându-i că duminică merge ori nu merge la „casa de rugăciune”.

Dar dacă e ceva cu adevărat de mirare în textul citit de mine, nu e „casa de rugăciune”, ci „locul penitenților”.

Mirarea, trebuie să precizez, nu este polemică sau încruntată (cum s-au grăbit să considere unii dintre amicii mei ortodocși), ci mirarea față de „noul” unei alte epoci.

Aceasta se întâmplă ușor cu sufletul omenesc. Căci uite-mi un tânăr crescut din pruncie într-o viață evlavioasă, care merge sârguitor în casele de rugăciune (οἴκους τῶν προσευχῶν), care nu este nepăsător față de binefacere după puterea [lui], care își aduce aminte de judecata veșnică și care se ține strâns de cuvântul de învățătură, dar care apoi a alunecat în desfrânare, cum după distrugerea cumpătării și pustiirea roadelor, i-a urmat apoi și distrugerea completă. Conștiința rea nu îl duce în locașul de rugăciune (τὸν τόπον τῆς προσευχῆς), pentru că nu a stat în rândul celor credincioși, ci a căzut. În locul penitenților nu stă (ἐν δὲ τῇ τῶν ὑποκλαιόντων χώρᾳ οὐχ ἵσταται), căci îi e rușine. De aici ezitarea pentru rugăciune, care scornește scuze inventate pentru cei care îl întreabă. Spune: „Cutare m-a grăbit și nu [mai pot să] aștept Comuniunea (τὴν σύναξιν)”. Și de aceea, iarăși se retrage înainte de rugăciunea celor credincioși, scornind vreo [scuză]. Apoi din obișnuința la un nivel mic i se naște practica ce duce la apostazie și este dus la pierzanie totală.

Anunțuri