În decembrie 2009 scriam pe blog (AICI) o postare despre un subiect foarte interesant: prezența în prefețele NT de la Bălgrad a unor idei filocalvine. Mulți cititori ai postării se vor fi îndoit de justețea ipotezei mele, pe care am dezvoltat-o mai pe larg în teza de doctorat.

Recent am ajuns printr-un accident la Mărturisirea de credință atribuită lui Chiril Lucaris, publicată inițial în latină, în 1629, sub titlul Confessio fidei reverendissimi domini Cyrilli Patriarchae (…)

Textul a fost tradus imediat în alte limbi, între care și greaca. Iată ce spune capitolul 13. Dau mai jos textul grec (luat din Karmires, vol. II, p. 567):

Πιστεύομεν πίστει δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐκ ἐξ ἔργων. Πίστιν δʼὅταν λέγωμεν, τὸ τῆς πίστεως νοοῦμεν ἀναφορικόν, ὅπερ ἐστὶν ἡ δικαιοσύνη τοῦ Χριστοῦ, ἧς ἡ πίστις, χειρὸς ἔργον πληροῦσα, δραξαμένη, αὐτὴν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν προσοικειοῖ, ὅπερ ἐπὶ συστάσει καὶ οὐκ ἐπὶ ζημίᾳ τῶν ἔργων ἀποφαινόμεθα. Ἐπεὶ καὶ τὰ ἔργα μὴ δεῖν ἀμελεῖσθαι, ὡς μέσα ὅντα ἀναγκαῖα ἐπὶ μαρτυρίᾳ τῆς πίστεως πρὸς βεβαίωσιν τῆς ἡμῶν κλήσεως, διδάσκει ἡμᾶς αὐτὴ ἡ ἀλήθεια. Ἅμα δὲ ἐξ ἑαυτῶν μηδαμῶς ἀρκετὰ εἶναι ἐν τῷ τοῦ Χριστοῦ βήματι παῤῥησιάσαι, καὶ ἐπάξιον αἰτήσασθαι τὴν ἀντιμισθίαν, και σῶσαι τὸν κτησάμενον τοῦθʼ οὕτως ἔχειν μαρτυρεῖ ἡ ἀνθρωπίνη ἀσθένεια. Ἡ δὲ τοῦ Χριστοῦ δικαιοσύνη τοῖς μετανοοῦσι προσαχθεῖσα καὶ προσοικειωθεῖσα μόνη δικαιοῖ καὶ σῴζει τὸν πιστόν.

Iată cum ar suna traducerea mea. Nu sunt prea sigur de unele construcții, fiindcă vorbim de o greacă nițel bizantinizată, iar eu nu sunt bizantinist. Dacă cineva poate să verifice traducerea și să sugereze alte soluții, voi rămâne pururea recunoscător.

Credem că omul este îndreptățit prin credință, nu din fapte. Dar când spunem „credință” înțelegem corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, anume dreptatea lui Hristos, pe care, jucând rolul mâinii, credința o apucă și ne-o apropriază spre mântuire. Aceasta o declarăm în sprijinul, nu în detrimentul faptelor, căci însuși adevărul ne învață că faptele nu trebuie neglijate, deoarece sunt mijloace necesare pentru mărturia credinței, în vederea confirmării chemării noastre. Totodată slăbiciunea omenească arată că faptele în ele înseși nu sunt nicidecum suficiente pentru a ne face să apărem înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru a pretinde răsplătire și pentru a-l mântui pe cel care le-a dobândit. Însă numai dreptatea lui Hristos aplicată (προσαχθεῖσα) și atribuită (προσοικειωθεῖσα) celor care se pocăiesc îl îndreptățește și mântuiește pe credincios.

Ecouri ale acestei idei răzbat până în predosloviile la Iacov, respectiv Romani, din NT 1648:

Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său. (Iacov, 174r)

Ce pentru aceaia zice, numai pred credinţa a să înderepta, că credinţa dereaptă iaste mîna omului creştin, cu care prinde pre Hristos. (Romani, 205r)

La momentul tipăririi NT de la Bălgrad, Chiril Lucaris era mort de un deceniu însă, precum se știe, mărturisirea pusă în seama lui a generat o serie de reacții de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe. Între documentele care combat învăţătura atribuită lui Lucaris se numără şi Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (1672). Redau mai jos textul grec al hotărârii 13, preluat tot din Karmires.

Πιστεύομεν οὐ διὰ πίστεως ἁπλῶς μόνης δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, ἀλλὰ διὰ πίστεως ἐνεργουμένης διὰ τῆς ἀγάπης, ταὐτὸν εἰπεῖν, διὰ τῆς πίστεως καὶ τῶν ἔργων. Τὸ δὲ τὴν πίστιν χειρὸς ἔργον ἀποπληροῦσαν ἀντιλαμβάνεσθαι τῆς ἐν Χριστῷ δικαιοσύνης καὶ προσάπτειν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν, πόρρω πάσης εὐσεβείας γινώσκομεν. Οὕτω γὰρ ἐννοουμένη ἡ πίστις πᾶσιν ἐφαρμοσθείη, καὶ οὐκ ἄν εἴη ὁ μὴ σῳζόμενος, ὅπερ ἄντικρυς ψεῦδός ἐστιν. Τοὐναντίον δὲ μᾶλλον πιστεύομεν, ὅτι οὐ τὸ τῆς πίστεως ἀναφορικόν, ἀλλὰ τὴν οὖσαν ἐν ἡμῖν πίστιν διὰ τῶν ἔργων δικαιοῦν ἡμᾶς παρὰ Χριστοῦ. Ἐννοῦμεν δὲ τὰ ἔργα οὐ μάρτυρας τὴν ἡμέτεραν κλῆσιν ἐπιβεβαιοῦντας, ἀλλὰ καρποὺς καθʼ ἑαυτοὺς ὄντας, διʼ ὧν ἡ πίστις λαμβάνει τὸ ἔμπρακτον, καὶ καθʼ ἑαυτὰ ἄξια διὰ τῆς θείας ἐπαγγελίας τοῦ κομίσασθαι ἕκαστον τῶν πιστῶν τὰ διὰ τοῦ σώματος αὐτῷ πεπραγμένα, εἴτε ἀγαθὸν εἴτε κακὸν δηλονότι.

Cam așa ar suna în română. De notat că este respinsă definiția credinței ca „mână” cu ajutorul căreia omul „apucă” dreptatea lui Hristos.

Credem că omul este îndreptățit nu în mod simplu, doar prin credință, ci prin credința care lucrează în dragoste, adică prin credință și fapte. Cât despre [ideea] că credința îndeplinește rolul unei mâini care apucă dreptatea care este în Hristos și o aplică nouă pentru mântuire, o socotim departe de toată evlavia. Căci credința înțeleasă astfel s-ar potrivit tuturor, și n-ar mai fi cine să nu se mântuiască, ceea ce în mod evident este fals. Dimpotrivă, credem că nu corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, ci credința care este în noi ne îndreptățește prin fapte înaintea lui Hristos. Dar înțelegem faptele nu ca martori care întăresc chemarea noastră, ci ca roade în ele însele, prin care credința devine eficace și care sunt vrednice în ele înseși, prin promisiunea dumnezeiască, astfel încât fiecare credincios să primească cele făcute în trupul său, fie bun, fie rău.

Așadar, avem o mărturisire ortodoxă care condamnă în mod explicit o idee calvină prezentă în predosloviile NT 1648. Dacă am fi avut o simplă idee reformată în predoslovii, am fi putut crede că e un accident, o simplă coincidență.

Am scris cu altă ocazie că, în opinia mea, editorii Bibliei de la București au renunțat cu bună știință la tipărirea predosloviilor din NT 1648. Au renunțat fiindcă trebuie să le fi socotit eretice. Lor, mai mult decât istoricilor ortodocși de astăzi, caracterul filocalinv al NT 1648 trebuie să li se fi părut foarte evident.

Cu vremea sper să pot trasforma această postare într-un articol mai detaliat, cu alte informații despre contextul istoric al polemicilor privind mărturisirea calvinizantă atribuită lui Chiril Lucaris.