„Credința ca mână a sufletului”, un topos teologic reformat în predosloviile NT de la Bălgrad (1648)

În decembrie 2009 scriam pe blog (AICI) o postare despre un subiect foarte interesant: prezența în prefețele NT de la Bălgrad a unor idei filocalvine. Mulți cititori ai postării se vor fi îndoit de justețea ipotezei mele, pe care am dezvoltat-o mai pe larg în teza de doctorat.

Recent am ajuns printr-un accident la Mărturisirea de credință atribuită lui Chiril Lucaris, publicată inițial în latină, în 1629, sub titlul Confessio fidei reverendissimi domini Cyrilli Patriarchae (…)

Textul a fost tradus imediat în alte limbi, între care și greaca. Iată ce spune capitolul 13. Dau mai jos textul grec (luat din Karmires, vol. II, p. 567):

Πιστεύομεν πίστει δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, οὐκ ἐξ ἔργων. Πίστιν δʼὅταν λέγωμεν, τὸ τῆς πίστεως νοοῦμεν ἀναφορικόν, ὅπερ ἐστὶν ἡ δικαιοσύνη τοῦ Χριστοῦ, ἧς ἡ πίστις, χειρὸς ἔργον πληροῦσα, δραξαμένη, αὐτὴν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν προσοικειοῖ, ὅπερ ἐπὶ συστάσει καὶ οὐκ ἐπὶ ζημίᾳ τῶν ἔργων ἀποφαινόμεθα. Ἐπεὶ καὶ τὰ ἔργα μὴ δεῖν ἀμελεῖσθαι, ὡς μέσα ὅντα ἀναγκαῖα ἐπὶ μαρτυρίᾳ τῆς πίστεως πρὸς βεβαίωσιν τῆς ἡμῶν κλήσεως, διδάσκει ἡμᾶς αὐτὴ ἡ ἀλήθεια. Ἅμα δὲ ἐξ ἑαυτῶν μηδαμῶς ἀρκετὰ εἶναι ἐν τῷ τοῦ Χριστοῦ βήματι παῤῥησιάσαι, καὶ ἐπάξιον αἰτήσασθαι τὴν ἀντιμισθίαν, και σῶσαι τὸν κτησάμενον τοῦθʼ οὕτως ἔχειν μαρτυρεῖ ἡ ἀνθρωπίνη ἀσθένεια. Ἡ δὲ τοῦ Χριστοῦ δικαιοσύνη τοῖς μετανοοῦσι προσαχθεῖσα καὶ προσοικειωθεῖσα μόνη δικαιοῖ καὶ σῴζει τὸν πιστόν.

Iată cum ar suna traducerea mea. Nu sunt prea sigur de unele construcții, fiindcă vorbim de o greacă nițel bizantinizată, iar eu nu sunt bizantinist. Dacă cineva poate să verifice traducerea și să sugereze alte soluții, voi rămâne pururea recunoscător.

Credem că omul este îndreptățit prin credință, nu din fapte. Dar când spunem „credință” înțelegem corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, anume dreptatea lui Hristos, pe care, jucând rolul mâinii, credința o apucă și ne-o apropriază spre mântuire. Aceasta o declarăm în sprijinul, nu în detrimentul faptelor, căci însuși adevărul ne învață că faptele nu trebuie neglijate, deoarece sunt mijloace necesare pentru mărturia credinței, în vederea confirmării chemării noastre. Totodată slăbiciunea omenească arată că faptele în ele înseși nu sunt nicidecum suficiente pentru a ne face să apărem înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru a pretinde răsplătire și pentru a-l mântui pe cel care le-a dobândit. Însă numai dreptatea lui Hristos aplicată (προσαχθεῖσα) și atribuită (προσοικειωθεῖσα) celor care se pocăiesc îl îndreptățește și mântuiește pe credincios.

Ecouri ale acestei idei răzbat până în predosloviile la Iacov, respectiv Romani, din NT 1648:

Iară Pavel apostol grăiaşte de credinţa dereaptă carea are în toată vreamea fapte bune şi cu carea ne îndereptăm înaintea lui Dumnezău. Că această credinţă iaste mîna sufletului omului creştin cu carea prinde pre Hristos, cu toate bunătăţile, de-l face al său. (Iacov, 174^r)

Ce pentru aceaia zice, numai pred credinţa a să înderepta, că credinţa dereaptă iaste mîna omului creştin, cu care prinde pre Hristos. (Romani, 205^r)

La momentul tipăririi NT de la Bălgrad, Chiril Lucaris era mort de un deceniu însă, precum se știe, mărturisirea pusă în seama lui a generat o serie de reacții de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe. Între documentele care combat învăţătura atribuită lui Lucaris se numără şi Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului (1672). Redau mai jos textul grec al hotărârii 13, preluat tot din Karmires.

Πιστεύομεν οὐ διὰ πίστεως ἁπλῶς μόνης δικαιοῦσθαι τὸν ἄνθρωπον, ἀλλὰ διὰ πίστεως ἐνεργουμένης διὰ τῆς ἀγάπης, ταὐτὸν εἰπεῖν, διὰ τῆς πίστεως καὶ τῶν ἔργων. Τὸ δὲ τὴν πίστιν χειρὸς ἔργον ἀποπληροῦσαν ἀντιλαμβάνεσθαι τῆς ἐν Χριστῷ δικαιοσύνης καὶ προσάπτειν ἡμῖν εἰς σωτηρίαν, πόρρω πάσης εὐσεβείας γινώσκομεν. Οὕτω γὰρ ἐννοουμένη ἡ πίστις πᾶσιν ἐφαρμοσθείη, καὶ οὐκ ἄν εἴη ὁ μὴ σῳζόμενος, ὅπερ ἄντικρυς ψεῦδός ἐστιν. Τοὐναντίον δὲ μᾶλλον πιστεύομεν, ὅτι οὐ τὸ τῆς πίστεως ἀναφορικόν, ἀλλὰ τὴν οὖσαν ἐν ἡμῖν πίστιν διὰ τῶν ἔργων δικαιοῦν ἡμᾶς παρὰ Χριστοῦ. Ἐννοῦμεν δὲ τὰ ἔργα οὐ μάρτυρας τὴν ἡμέτεραν κλῆσιν ἐπιβεβαιοῦντας, ἀλλὰ καρποὺς καθʼ ἑαυτοὺς ὄντας, διʼ ὧν ἡ πίστις λαμβάνει τὸ ἔμπρακτον, καὶ καθʼ ἑαυτὰ ἄξια διὰ τῆς θείας ἐπαγγελίας τοῦ κομίσασθαι ἕκαστον τῶν πιστῶν τὰ διὰ τοῦ σώματος αὐτῷ πεπραγμένα, εἴτε ἀγαθὸν εἴτε κακὸν δηλονότι.

Cam așa ar suna în română. De notat că este respinsă definiția credinței ca „mână” cu ajutorul căreia omul „apucă” dreptatea lui Hristos.

Credem că omul este îndreptățit nu în mod simplu, doar prin credință, ci prin credința care lucrează în dragoste, adică prin credință și fapte. Cât despre [ideea] că credința îndeplinește rolul unei mâini care apucă dreptatea care este în Hristos și o aplică nouă pentru mântuire, o socotim departe de toată evlavia. Căci credința înțeleasă astfel s-ar potrivit tuturor, și n-ar mai fi cine să nu se mântuiască, ceea ce în mod evident este fals. Dimpotrivă, credem că nu corespondentul (ἀναφορικόν) credinței, ci credința care este în noi ne îndreptățește prin fapte înaintea lui Hristos. Dar înțelegem faptele nu ca martori care întăresc chemarea noastră, ci ca roade în ele însele, prin care credința devine eficace și care sunt vrednice în ele înseși, prin promisiunea dumnezeiască, astfel încât fiecare credincios să primească cele făcute în trupul său, fie bun, fie rău.

Așadar, avem o mărturisire ortodoxă care condamnă în mod explicit o idee calvină prezentă în predosloviile NT 1648. Dacă am fi avut o simplă idee reformată în predoslovii, am fi putut crede că e un accident, o simplă coincidență.

Am scris cu altă ocazie că, în opinia mea, editorii Bibliei de la București au renunțat cu bună știință la tipărirea predosloviilor din NT 1648. Au renunțat fiindcă trebuie să le fi socotit eretice. Lor, mai mult decât istoricilor ortodocși de astăzi, caracterul filocalinv al NT 1648 trebuie să li se fi părut foarte evident.

Cu vremea sper să pot trasforma această postare într-un articol mai detaliat, cu alte informații despre contextul istoric al polemicilor privind mărturisirea calvinizantă atribuită lui Chiril Lucaris.

Reclame

Ioan Cadar Says:

1 decembrie 2013 at 12:30 am

„În ce scop cere Dumnezeu de la om fapte bune pentru mântuirea lui? Mai trebuie oare să mai dea şi omul ceva lui Dumnezeu, în afară de jertfă pe care a dat-o Hristos, ca să primească mântuirea?

Dumnezeu nu cere de la om fapte bune pentru că n-ar ajunge jertfa lui Hristos, sau pentru că omul ar mai trebui să dea şi el lui Dumnezeu ceva în schimb pentru mântuire.
Faptele nu sunt un preţ de schimb, pe care îl plăteste omul lui Dumnezeu pentru mântuire, ca la un contract de vânzare-cumpărare, ci mijloace prin care se desăvârşeşte omul, folosindu-se de ajutorul harului, mijloace prin care omul se face tot mai mult asemenea lui Dumnezeu.
Numai catolicii socotesc faptele ca un fel de preţ pe care-l mai dă omul lui Dumnezeu, pe lângă jertfa lui Hristos. De aceea au respins protestanţii trebuinţa faptelor bune, despărţinduse de catolici: ca să nu se micşoreze prin ele puterea jertfei lui Hristos.”
(Credinţa Ortodoxă, Ed. Trinitas, Iaşi, 2004, pag. 124)

Răspunde

Tim Dubhy Says:

1 decembrie 2013 at 10:56 am

„idee calvină” este imprpriu spus, deoarece ea se regaseste si la Augustin, care a fost inainte de Calvin!
Cred ca, trecand peste lupta dintre calvinism si arminianism, trebuie regandite lucrurile… reformulate… ptr ca asa zisa idee calvina e mai biblica ca cea pusa ei…. si facand asta, nu este neaparata nevoie sa devenim parte dintr-o tabara calvinista!!!

Tim Dubhy Says:

1 decembrie 2013 at 10:59 am
* ptr ca asa-zisa idee calvina e mai biblica decat cea opusa ei (corectura)

Răspunde
Vaisamar Says:

1 decembrie 2013 at 1:21 pm
Mirare mare… Unde apare aceasta idee la Augustin?

Răspunde

Despre sărbătoarea unirii | Says:

1 decembrie 2013 at 3:11 pm

[…] „editorii Bibliei de la București au renunțat cu bună știință la tipărirea predosloviilor din NT 1648. Au renunțat fiindcă trebuie să le fi socotit eretice. Lor, mai mult decât istoricilor ortodocși de astăzi, caracterul filocalvin al NT 1648 trebuie să li se fi părut foarte evident”. […]

maria Istoc Says:

1 decembrie 2013 at 10:32 pm

Daca domul de mai sus se refera la doctrina justificarii sigur Calvin e dator lui Augustin la capitolul acesta Jean Jacques Rousseau ii face reprosul acesta lui Calvin iar azi un numar dintre protestantii istorici din Franta sunt mai degraba de acord cu Jean Jacques Rousseau.

2 decembrie 2013 at 12:39 pm

Revin cu o precizare, daca e necesara, Calvin prea de la Augustin ideea de depravare totala, in traducerea engleza. Calvin scrie mai degraba ‘que l’homme naturel est dépouillé de tout volonté sainte” sau „le coeur de l’homme est vicieux et vide de tout bien.” la acest capitol Jean Jacques Rousseau ca si unii dintre protestantii istorici francezi; prin protestantii istoricii intelegindu-se in Franta Rreformatii si Luterienii; care recent au semnat un act de unitate si concordanta in teologia lor. Cqlvin recunoste insa ca omul in caderea lui nu a pierdut chipul lui Dumnezeu dar ca el a fost alterat „abime”. Unii spun azi ca omul a pastrat chipul dar a pierdut assemanarea si ca procesul de sfintire este tocmai regictigarea asemanarii.

Cit despre catolici; comentarorul prezinta o caricatura a ce este catolicismul astazi. Catolici cred in mintuirea prin credinta afirmatie facuta si mai recent pe care o am intr-unul din fisierele mele dar nu am timp sa il caut: Eu ma ingrijorz mai degraba de noi evanghelicii care credem ca avem pasaportul pentru cer doar pentru ca am ridicat mina sus sau am facut o decizie nu stiu cind,acum scormonim si o data si o ora precisa ca doar asa ne-a invata Campus Crusade for Christ. Incomo suntem la fel de vanitosi, de lacomi si vrem toate locurile pe care le are lumea. Si asta nu ar fi inca rau daca nu ne-am gasi valoarea in ele. Iacov scrie clar „Credinta fara fapte esté moarta” sa nu uitam ca este fratele DOMNULUI cel care scrie aceasta epistola. Ma tem ca din nefericire noi evanghelici am redus faptele la morala si morala la comportamentul sexual. In rest nu ne culpabilizam daca avem valorile lumii.

Messianic Restorer Says:

2 decembrie 2013 at 1:05 pm

Din perspectiva ebraică, credinţa nu poate fi altceva decât mâna sufletului, şi iată de ce: în ebraică, „mână” este yad, iar „a cunoaşte” este yada (lada’at, în ebraica modernă). Gnoseologia ebraică avea loc prin palpare, evreii cunoşteau punând mâna, „mânuind”, palpând…

Merită recitit Ioan care, vorbind despre Cuvântul vieţii, scrie în Epistolă despre ceea ce cunoscuseră văzând, auzind, PUNÂND MÂNA, şi revizitată Evanghelia, unde se recunoaşte (faţă de Toma şi prin intermediul lui) valoarea cunoaşterii PRIN PALPARE în vederea crezării depline, dar se fericeşte o nouă modalitate de credinţă, superioară, crezarea care nu pune mâna, ci, eventual, îşi metamorfozează sufletul în mână şi prin acesta dă crezare.

2 decembrie 2013 at 7:47 pm

M-am dus prea repede pana la Iacov in comentariul precedent. Domnul insusi ne pune in dificultate in Matei 25.31-46. Cum il mai explicam noi evanghelicii acest pasaj fara sa includem fapte? Si care sunt faptele?

Vaisamar