Disclaimer.  Am stat pe gânduri întrebându-mă dacă e oportun să încep anul cu o interogație atât de negativistă și am ajuns la concluzia că e bine să scăpăm de la critici în prima parte a anului, ca să ne îndulcim în partea a doua. Medicamentul amar la început, ca să fie desertul cu atât mai dulce.

Nu știu pe cine am să supăr cu această postare (sper că în niciun caz pe coriștii din videoclip), dar cred că merită efortul. Nu scriu fiindcă mi-am propus să fiu scroafa snoabă cocoțată în copac, ci fiindcă sunt de părere că unele riscuri merită asumate. Poate că cititorii îmi vor da dreptate. Unii imediat, iar alții peste câțiva ani sau, cine știe, cu limbă de moarte.

Dacă autorul (necunoscut) al versurilor cântării Imponderabilitate mai este în viață, îl asigur că apreciez dorința lui de a-și pune energia creatoare în slujba lui Dumnezeu și a semenilor. Totodată, în lumina experienței mele de mânuitor al limbii române, îl rog stăruitor să revină asupra urgent textului, cerând ajutorul unui poet consacrat.

Subiectul postării de față este compoziția Imponderabilitate, pe care o ascultam vrăjit în vremea copilăriei mele botoșănene. Acum versurile mi se arată așa cum sunt: inacceptabile sub raport poetic și incorecte din punct de vedere biblic.

Cred că Imponderabilitate se voia un soi de Creația lui Haydn pe limba evanghelicului mediu binevoitor. De fapt, stau și mă întreb dacă imponderabila compoziție la care mă opresc acum, la mai bine de douăzeci de ani de la acele audiții, a depășit granițele confesionale penticostale și dacă e cântată în celelalte confesiuni evanghelice.

Principale păcate ale textului sunt următoarele două: (1) grava inadecvare stilistică și (2) duiumul de nonsensuri.

Redau versurile din primul minut al compoziției:

Imponderabilitate / Era stare de neant / Un colos de-aglomerate / Un noian interesant.

Fluvii de incandescență / Agregați fără lianți / Nicio interdependență / În ținutul penetrant.

Mă întreb cum poți să păstrezi o mină serioasă cântând despre „noianul interesant” din „ținutul penetrant”.

Am obiecții nu doar la gama de neologisme (imponderabilitate, aglomerate, incandescență, agregați, lianți, interdependență, penetrant, energii nucleare) care aruncă în aer poezia și pe care mă aștept să-i întâlnesc mai curând în manualul de utilizare a reactoarelor atomice de la Cernavodă, ci și la combinațiile de tip „stare de neant”, „noian interesant”, „agregați fără lianți” și „ținut penetrant”. „Starea de neant” mă duce cu gândul la construcții searbăd-administrative de tipul „stare de urgență”, „stare de necesitate” etc., „noianul interesant” este plat și absolut neinteresant, paradoxalii „agregați fără lianți” trădează o crasă lipsă de sensibilitate poetică, iar „ținutul penetrant” se dovedește, la o inspecție semantică mai temeinică, absolut impenetrabil.

Versurile citate sfârșesc într-o contradicție ireconciliabilă, fiindcă nu putem avea în același tablou atât „neantul”, cât și „colosul”, „noianul” și „agregații”. Ori e neant, ori e noian.

Mai trebuie spus că imaginea „neantului” este orice, numai biblică nu. Cine are dubii, să citească atent Geneza 1 (în ebraică) și se va lămuri.

Mă opresc aici cu analiza, ca să nu consum într-o singură postare toată rezerva de sodă caustică pe un an întreg. Cert este că, dacă vrem ceva poetic despre creație, să-l citim mai bine pe Eminescu (mijind desigur ochii, din respect pentru geniul său poetic, la abaterile de la dogma creștină din versurile binecunoscute).

Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

P.S. Imponderabilitatea foarte căutată, foarte gustată și foarte la modă în vremea vechiului regim ar trebui lăsată să moară de moarte bună și îngropată cu maximă discreție în cavoul istoriei evanghelice apuse. La vremuri noi „cântați Domnului o cântare nouă”. Pe cât posibil, fără imponderabilități!

Anunțuri