Update (03 feb). Observ că unii cititori ai blogului, lipsiți de multe simțuri (simț hermeneutic, simțul umorului, simțul ridicolului etc.) au ratat complet mesajul acestei postări și, căutând sămânță de ceartă, s-au apucat să-mi facă proces taman în chestiunea paragrafului în care spun ce aș face eu în biserica mea dacă aș fi pastor. Respectivul paragraf a fost socotit „viziunea profesorului Conțac asupra închinării”. Cititorul care mă pune inchizitorial la punct n-a auzit, pesemne, de hiperbolă și de autoironie, de aceea își imaginează că ideea mea despre închinare ar fi epuizată de paragraful cu pricina, în care am pictat în tușe groase, caricaturale, ceea ce consider eu că se întâmplă deja în anumite biserici. Pentru a echilibra situația, mă simt nevoit să-l trimit la această postare (AICI). Pe cititorul cuprins de anxietăți îl asigur că nu sunt măcinat de alte ambiții decât cele de a scrie câteva cărți serioase în domeniul în care mă pricep mai bine. Nu am competențe pastorale și nici nu visez să „promovez o viziune” în domeniul închinării.

Circulă pe internet de mai multă vreme un clip în care un grup de tineri (carismatici?) se roagă foarte înflăcărat pentru țara lor.

Imaginile respective au generat suspect de multe comentarii. Ai spune că religioșii majoritari, dimpreună cu agnosticii sau ateii luminați, abia așteaptă să le pice o asemenea „pleașcă” (să nu zic „mană cerească”) pentru a se mai răfui nițel cu (1) sectanții, a căror reputație de oameni dubioși, iată, se confirmă, respectiv cu (2) habotnicii în general, a căror „prostie” ar fi ipostaziată de acei tineri.

Vajnicul părinte Eugen Tănăsescu încheie astfel un lung articol publicat pe blogul Adevărul:

„Între jertfa sau mucenicia credinţei şi aberaţiile teologice cred că e o diferenţă mult prea mare, ca să numim rugăciune ceea ce prezintă clipul video. Doamne, iartă-ne că batjocorim credinţa şi nu Te mai cunoaştem! Sau nu mai vrem…”

O blogăriță luminată ia astfel în răspăr rugăciunea tinerilor:

Știți videoclipul ăla cu cum se roagă tinerii în România? E, așa m-am rugat eu azi când abia terminasem de deszăpezit mașina și trotuarul aferent și a apărut în capul străzii o volă de la primărie.

Tată, cu puterea ta, fă Tată o minune să nu cadă bolovanii ăia de gheață din vola ăstuia exact în dreptul mașinii mele, Tată! Fă Tată să nu cadă, Tatăăăă!

Nu înțeleg de ce această bășcălie față de niște tineri care se roagă în felul în care consideră ei de cuviință într-o țară liberă, europeană, multiconfesională etc.

Fiindcă sunt mai contemplativ de felul meu, nu sunt adeptul acelui stil de rugăciune. De fapt, dacă, presupunând prin absurd, aș fi pastor într-o biserică, mai mult ca sigur l-aș evita. În locul lui, aș crea niște forme religioase atât de respectabile, încât probabil în biserica mea oamenii și-ar da duhul căscând de atâta respectabilitate plicticoasă.

Așadar, ca unul care are serioase rezerve față de manifestările din clip, mă întreb totuși: de ce sunt luați în râs respectivii tineri în această manieră? Dacă în presă ar fi fost prezentați niște budiști bolborosind incantații, niște evrei rugându-se și legănându-se (în stilul lor caracteristic) la Zidul de Vest sau niște islamiști prosternându-se cu fruntea la pământ, adepții „diversității” ar fi spus: „Ah, foarte bine! E religia lor, să se roage cum le place, trebuie respectați etc.”.

Pentru blogăriţa ironică precizez că apelativul „Tată” este unul folosit de însuși Isus Hristos, în bine cunoscuta rugăciune „Tatăl nostru”.

Să mai observăm că apostolul Pavel scrie și el în Epistola către Romani: „Voi n-ați primit un duh de robie, ca să aveți frică, ci ați primit duhul înfierii, prin care strigăm: Avva, tată!” (Rom. 8:15).

Dacă dna blogăriță nu are cu Dumnezeu o relație în virtutea căreia să-i poată spune „Tată”, s-ar cuveni să nu râdă de cei care cred că au o astfel de relație. Poate chiar au! În definitiv, nu cunoaștem experiența lor religioasă intimă, nu-i cunoaștem ca persoane. Disprețuim ceea ce nu înțelegem (sau ceea ce nu ne obosim să înțelegem). Pentru un jurnalist asta este capcana cea mai mare. Judecând după tonul postării, blogărița se consideră (intelectual) superioară acestor tineri. Dacă într-adevăr este, ar trebui să-i trateze măcar ca pe niște ciudățenii care merită investigate. Nu ca pe niște țăcăniți care trebuie luați în balon.

Și apoi, dacă s-ar fi gândit să-i creeze o imagine respectabilă Mântuitorului (pe principiul că Dumnezeu nu ne vrea ridicoli), autorul Epistolei către Evrei probabil n-ar mai fi scris despre El în termeni de care să se jeneze astăzi respectabila și cuviincioasa religie majoritară:

El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui (Ev. 5:7).

Zălude vremuri trăim! Intelectualul român (adesea agnostic și bășcălios față de fenomenul religios) se simte ultragiat că libertatea de expresie e periclitată când se cenzurează un film de von Trier, dar are grijă să terfelească libertatea de expresie religioasă a unor tineri al căror mare păcat este că se roagă pentru țara lor!

Anunțuri