Mi-a căzut recent în mână o celebră scrisoare trimisă de patriarhul Constantinopolei către principele calvin G. Bethlen. Textul se găsește la I. Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. 1, p. 177-179, volum din care l-am preluat cu mici ajutări ortografice.

***

Prealuminate Principe!

Din repetatele scrisori ale Luminăției Voastre, precum și din rostul Domnului sol în adevăr cu durere am fost nevoit a înțelege cât de părăsită, întunecată, ‒ păgubitoare și rușinoasă pentru țara Luminăției Voastre ‒ este soarta preoților români de sub ascultarea Luminăției Voastre și cum aceasta a decăzut așa de mult, încât nu sunt în stare nici să citească, cu atât mai puțin să înțeleagă și să învețe sfintele evanghelii, drept care este în adevăr de plâns, că bunele moravuri și legea creștinească se strică din zi în zi tot mai mult, după cum observă Luminăția Voastră cu drept cuvânt. Înțelegând acestea, durerea apară inima și peana noastră și, dacă o nenorocire obștească nu ne-ar opri pe noi și pe oamenii de credința noastră aici în mijlocul țărilor stăpânite de necredincioși, de bună seamă ne-am grăbi să mergem acolo, unde e atât de necesară învățătura legii lui Christos și îndreptarea moravurilor. Totuși suntem opriți aici spre a fi supuși necontenitelor bănuieli din cauza credinței creștine, pe care o mărturisim și nu ne prisosesc astfel de apostoli, cărora li s-ar putea încredința spre îndreptare o astfel de stricăciune și neîngrijire a credinții. Într-aceea găsim o mângăiere în faptul că Luminăția Voastră, căruia Dumnezeu a încredințat spre ocrotire atâtea popoare așa de mari, a promis acestei nenorocite națiuni și preoților ei larga sa bunăvoință și protecțiune. Deoarece însă condițiunea pe care Luminăția Voastră a stabilit-o ca un fel de preț pentru această bunăvoință a sa și ne-a împărtășit-o nouă în scrisori cât se poate de secrete, este de așa natură, încât nu o putem înțelege limpede, ci chiar dacă ar fi fost exprimată foarte limpede, totuși credința supremului nostru oficiu patriarhal ne împiedecă a o înțelege, de aci va putea Luminăția Voastră cu ușurință să înțeleagă, că noi pentru o astfel de lucrare nicidecum nu putem da sprijinul nostru în mod fățiș. Înțelegem, în adevăr, că Luminăția Voastră nădăjduiește să-și poată împlini scopul în chestiunea aceasta mai cu ușurință, dacă Ghenadie episcopul acelor ținuturi ar primi de la noi o încurajare cât de mică, precum înțelegem și aceea, că numitul Ghenadie cu ușurință trebuie înduplecat întâi la tăcere apoi la lucrare cu condițiunea ca noi să închidem ochii și urechile noastre, dar și secretele au de obiceiu prea adeseori soarta lor. Înțelegem că preaputernicul împărat al turcilor nu va pune nici o piedecă acestui scop al Luminăției Voastre, întrucât lui îi este de ajuns să aibă între supușii săi credincioși cât mai multe popoare, chiar dacă ele mărturisesc altă credință decât pe cea a lui Mahomet. Dar netăgăduita învoială a turcilor ar putea oare să înduplece nația românilor, ca lăsând la o parte toate celelalte secte religioase, să îmbrățișeze de bunăvoie numai acea credință unică, pe care Luminăția Voastră o mărturisește cu pietate (căci ne pare clar că aceasta e intențiunea Luminăției Voastre) ‒ trebuie să ne îndoim asupra acestui lucru, deoarece fără prejudițiul celorlalte secte, cari se bucură de aceleași drepturi în țara Luminăției Voastre, fără tulburarea și întărâtarea sufletelor el nu poate fi dus la îndeplinire. Dar pentru a putea îndeplini aceasta în mod norocos și pacinic, înainte de toate ar trebui ruptă legătura de sânge și de simțiri, care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic, între românii din țara Transilvaniei și între locuitorii țării Munteniei și Moldovei. La aceasta de bună seamă, dacă nu cu arma, cel puțin prin îndemnuri tainice vor pune piedeci.

Nu tăgăduim că credința aceea pe care o urmează Serenitatea Voastră și majoritatea poporenilor săi este cu adevărat creștină, iar nu păgână, totuși ea se deosebește de credința mărturisită de biserica Răsăritului, al cărei sacerdote suprem în aceste părți de loc suntem noi, în chestiunile esențiale chiar mai mult decât aceea pe care o propovăduește Roma și care ‒ după cum spune cu drept cuvânt chiar Luminăția Voastră ‒ este plină de greșeli. Mai departe scrie Luminăția Voastră despre călugării și preoții românilor din acele ținuturi de subt stăpânirea Luminăției Voastre, că nu au nici un fel de religie și că ar fi prin urmare mai de dorit să aibă și ei oarecare religie, fie chiar una greșită ‒ după judecata bisericii noastre ‒ decât nici una; dar cine ar putea tăgădui că a avea o religie greșită este același lucru ca și cum nu ai avea nici un fel de religie?

Dacă această sărmană națiune, lipsită de orice învățătură mai bună, din ignoranță sau cu forța ‒ ceea ce nu ne vine să credem că s-ar întâmpla în țara Luminăției Voastre ‒ ar trece la credința Luminăției Voastre, noi nu putem împiedeca aceasta, din cauza îndepărtării prea mari a locului, precum și din cauza lipsei noastre de forțe; nici nu este cuviincios să luptăm altfel decât cu cuvântul, ‒ dar dacă am sprijini din partea noastră pe față sau în ascuns o asemenea deserțiune, am săvârși un păcat pe care nu ni l-ar putea șterge toate chinurile pământului.

Admitem și acea afirmațiune a Luminăției Voastre, că numai acele țări sunt mai fericite, în cari există cât mai puține deosebiri de credință și că a năzui spre aceasta este legea și rațiunea politică a principilor domnitori; dar fie argumentul aceasta, din parte-mi, politica domnitorilor, preceptul bisericii el nu va fi însă niciodată, căci pentru binele pământesc, oricât de mare ar fi acesta ‒ nu ne este iertat să jertfim credința noastră de dragul unor rațiuni politice, deoarece mântuirea sufletului este mai presus de binele lumesc.

Nu tragem la îndoială nici adevărul acelei afirmațiuni a Luminăției Voastre, ci ni se pare chiar limpede că prea puternicul rege al Suediei și prealuminatul principe al Brandenburgului și mulți principi ai Germaniei au încuviințat cu plăcere intenția Luminăției Voastre, dară ceea ce place mai multora sau ceea ce în mod vădit este foarte salutar pentru mulți poate fi câteodată de așa natură, încât să aducă pagubă unuia sau altuia.

Ce trebuie făcut și ce trebuie înlăturat în o astfel de deosebire a lucrurilor și a opiniilor, aceasta mai bine o poate cântări înțelepciunea Luminăției Voastre. Noi nu ne vom război cu destinul, fiindcă nu aparține slujbei noastre, să luptăm cu arme pământești, ne vom ruga însă lui Dumnezeu să reverse prea milostiv asupra sărmanei națiuni Duhul său cel sfânt, în care sălășluiește întreg adevărul și toată înțelepciunea, iar viața Luminăției Voastre să o păzească neatinsă de orice rău.

Al Luminăției Voastre,

Constantinopol, la 2 septembrie 1629,

prea îndatorat

Cyrillus

Patriarhul Constantinopolitan.