De câte ori aţi călătorit cu trenul şi aţi fost întrebat brusc, fără preaviz, ce însemnă „contingență”?

Astăzi, dorind să-mi întind picioarele mai bine, îmi iau cartea, îmi schimb locul și mă așez lângă un domn în vârstă. Are aerul intelectualului român format în comunism. Și chef de vorbă. Fără nicio introducere, se întoarce către mine cu un aer grav, ca și când însăși existența lui ar fi atârnat de corectitudinea răspunsului meu, și mă întreabă: „Domnule, ce înseamnă ‘contingență’?”

Ușor descumpănit de acest „acroșaj” intempestiv, răspund șovăitor, după un scurt moment de reflecție: „Cred că posibilitatea ca ceva să fie sau să nu fie…”.

Cu asta îl impresionez atât de mult pe interlocutorul meu, încât ține cu tot dinadinsul să mă târască într-o discuție despre „mama lor de americani”, Freud, evrei, Hitler („el însuși evreu”, impus Germaniei de Rockefeller), nemți, ruși, Neagu Djuvara, monarhie, Carol al II-lea, regele Mihai, viitorul României, Critica rațiunii practice și „bolta înstelată” de deasupra capului lui Immanuel Kant.

Cum să mai scapi, când intri în astfel de conversații? Mă simt aidoma furnicii ajunse, dintr-o curiozitate nesănătoasă, pe buza abruptă a unei bromeliacee carnivore. Octogenarul care mă interpelează fusese profesor de chimie și fizică. De bună seamă, consideră că pregătirea solidă în domeniul științelor reale ar putea fi o bună rampă de lansare în discuții pe teme exotice. De pildă: „De ce au pierdut nemții războiul?”.

„Fiindcă au atacat Uniunea Sovietică?…”, încerc eu un răspuns cât mai „comprehensiv”.

Am ghinionul de a fi răspuns corect, așa că octogenarul capătă o încredere sporită în competențele mele cultural-conversaționale.

Soră-mea, care trage cu urechea la discuția noastră, chicotește înfundat la câteva scaune distanță. Mă apelează pe telefon, probabil din dorința de a mă scoate din dandanaua dialogică în care m-am băgat.

Conversația cu domnul „optzecist” nu lâncezește. Ajungem la cotul Donului și la mareșalul Paulus, față de care nutrește o mare admirație.

Mă simt dator să adaug (revoltat): „Hitler i-a cerut să se sinucidă, dar Paulus a refuzat. Naziștii ar fi vrut ca toți să se sinucidă, în urma lor, să nu mai rămână nimeni”.

„Era atât de bine îmbrăcat, încât, atunci când s-a predat, ofițerii sovietici s-au ridicat în întâmpinarea lui”, completează interlocutorul. Cunoștințele mele despre al Doilea Război Mondial nefiind atât de vaste, nu pot hotărî dacă informația e veridică ori, dimpotrivă, din categoria „evreul din Linz”.

Sărim cu grație peste câmpi și dealuri, de la un subiect la altul, după cum are chef tovarășul de compartiment. La un moment dat nutrește bănuiala că aș fi publicat ceva: „Aș vrea să vă citesc, domnule student sau domnule profesor!”

Mă panichez ușor, dar mă agăț de o idee salvatoare:

„Îmi pare rău, dar cartea mea s-a epuizat”.

„Dar ce ați studiat?”

„Filologie”, îngaim cu glas pierit.

„Ce înseamnă ‘cuvânt’?”, mă testează sfinxul de ocazie, bucuros că s-a deschis o nouă nișă conversațională.

În mod providențial, controlorul își face apariția și întreabă dacă e cineva care merge la Suceava.

Profit de întrerupere ca să mă sustrag: „Mă iertați, trebuie să revin la locul meu!”

Îmi iau tălpășița și îmi vâr nasul în carte, trăgând nădejde că în ultima parte a călătoriei „contingența” se va arăta mai milostivă.

Morala: data viitoare când sunteți întrebați ce e „contingența”, ridicați din umeri, afișați o mutră neroadă și evitați să dați cumva impresia că vă interesează asemenea subtilități. Exceptând, desigur, cazul în care sunteți psiholog și vreți să vedeți live felul în care se poate divaga incontinent pe subiecte dintre cele mai diverse, condimentate din belșug cu teoria conspirației.