Public mai jos, în premieră, un fragment dintr-un material la care lucrez de mai multă vreme.

Le reamintesc cititorilor că textul despre Ralu Callimachi este in the making și că va avea parte de revizuiri.

Nota bene: Precizările despre copyright, afișate într-o casetă din partea dreaptă a blogului, rămân valabile.

***

Callimachi, Ralu (1867-?). S-a născut la Nisa pe 22 septembrie 1867, fiica cea mai mare a lui Teodor şi Zenaida Callimachi (născută Moruzi). Ceilalţi fraţi: Alexandru (1866-1918), Zenaida (1870-1899), Smaranda (1871-1911?) şi Jean (1880-1940). Deși a jucat un rol fundamental în traducerea și publicarea primei versiuni Cornilescu, prințesa Callimachi s-a stins în anonimat, cel mai probabil, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ultimul supraviețuitor dintre cei cinci copii ai soților Teodor și Zenaida Callimachi.

Puținele informații care ne ajută să schițăm parcursul vieții și profilul moral al prințesei Ralu provin din (1) un scurt document inedit scris de Alexandru Callimachi, fratele cel mare, (2) memoriile cumnatei sale, Anne-Marie Callimachi, soția lui Jean, mezinul familiei), (3) scrisorile aflate în arhiva SBB și (4) o scrisoare a prințesei, păstrată de dl. Dimitrie Callimachi, fiul Didei Solomon și al lui Scarlat Callimachi, fiul lui Alexandru.

Ralu și-a petrecut copilăria în nordul țării, la conacul familiei din Stâncești, localitate aflată la câțiva kilometri de Botoșani. După obișnuința vremii, educația copiilor Callimachi s-a desfășurat mai întâi sub supravegherea unei bone străine. Miss Rebecca Paxton, personaj de factură victoriană, adeptă fanatică a liberalului Gladstone, și-a început cariera de guvernantă în slujba Callimachilor, rămânând pe domeniul familiei vreme de patru decenii. A fost un important sprijin moral pentru matroana Callimachi, mai ales în perioada celor cincisprezece ani de văduvie care au urmat după moartea soțului ei, survenită, după o perioadă de boală, pe 7 aprilie 1894.

Zenaida Callimachi îi permitea drei Paxton să administreze casa și treburile familie, să se îngrijească de afaceri, să-i scoată din minți pe servitorii ei neglijenți, prin exigențele de curățenie britanice, să comande de la Londra bonetele de văduvă, copiate cu strictețe după cele ale reginei Victoria, și să aleagă hainele și cărțile necesare membrilor familie. Dar în chestiuni de politică engleză aveau ciocniri epocale, care alcătuiau una dintre cele mai prețuite povești de familie.[1]

Celor cinci copiii pe care i-a avut în grijă guvernanta le-a transmis nu doar noțiunile de bază din curricula vremii, ci și solide cunoștințe engleză și franceză, limbile străine menite să facă posibilă continuarea educației în străinătate. La vârsta adolescenței, frații și surorile Callimachi au luat pe rând drumul Genevei. Despre mezinul familiei, Jean, născut la Geneva, știm că a fost trimis la Colège Calvin din acest oraș și că Miss Paxton s-a interesat personal să-i găsească o gazdă englezească (protestantă) cu o bună reputație. Legăturile familiei Callimachi cu Geneva explică atât spiritualitatea protestantă care a caracterizat-o pe Ralu toată viața, cât și dorința ei de a mijloci o traducere a Bibliei care să joace, în spațiul românesc, rolul influent jucat de versiunea realizată de teologul elvețian Louis Segond în deceniul al optulea al sec. al XIX-lea

Despre viața prințesei știm foarte puține lucruri. Pe 9 mai 1895 s-a căsătorit cu Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, vice-președinte al Senatului, moșier bogat, din familia Cantacuzinilor, cu domenii întinse în Suceava, Botoșani, Neamț și Iași. Din această căsătorie a rezultat Lucia[2], căsătorită cu generalul Gheorghe Băleanu[3]. Fratele vitreg al Luciei, maiorul Alexandru Cantacuzino-Pașcanu, a fost cel care l-a întâmpinat pe Carol II la aeroportul Băneasa, în fatidica noapte a întoarcerii sale în București (6 iunie 1930).

Mariajul prințesei cu Alexandru s-a încheiat în împrejurări neclare. În memoriile sale, Anne-Marie Callimachi dă se înțeles că religiozitatea lui Ralu a fost motivul pentru care soțul ei a recurs la divorț.[4] Tot cumnata ei îi face portretul, atunci când rememorează episodul primei întâlnirii cu familia Callimachi, cu puțin timp înainte de căsătoria cu Jean (celebrată la Mănești, pe 11 iunie 1911):

Ralu, închisă la ten, între două vârste, fără vreo pretenție de eleganță în costumația ei cafenie, eminamente victoriană, m-a strivit matern la pieptul ei generos. Mai târziu m-a îndrăgit în mod sincer, un compliment de la această adevărată sfântă, care era o de naivitate dumnezeiască, o maniacă religioasă, probabil plicticoasă, dar atât de blajină și de omenoasă, încât nu am nutrit față de ea decât recunoștință și afecțiune. Întruchipa dragostea creștină adevărată, răbdarea și credință. Deși mâhnită de purtarea mea păgână, m-a tratat ca pe o oaie rătăcită de turmă, convinsă că într-o bună zi mă voi întoarce cu pocăință.[5]

După moartea Zenaidei Callimachi (1909), domeniul de la Stâncești i-a revenit mezinului familie, care a trecut doar arareori, și pentru puțin timp, pe la locul de baștină al tatălui său. Cuplul proaspăt căsătorit a făcut o scurtă vizită la Stâncești după voiajul de nuntă prin Europa, plecând la Geneva de îndată ce a devenit evident că Anne-Marie este însărcinată. La scurtă vreme după izbucnirea Primului Război Balcanic (1913), soții Callimachi revin la Stâncești. Jean Callimachi, locotenent al armatei române, primește ordinul de mobilizare către frontul de la Dunăre și își lasă soția în grija lui Ralu. Neputând accepta ideea rămânerii la Stâncești în vreme de război, Anne-Marie plecată spre București, însoțită de una dintre cameriste și de Ralu, cu automobilul unui prieten (Leon Ghica). În apropierea localității Roman, ajunge din urmă trenul în care se afla regimentul lui Jean. Prea puțin deranjată de compania ofițerilor din regimentul soțului său, Anne-Marie decide să li se alăture la prânz. Episodul care urmează ilustrează perfect nu doar moravurile ofițerești din perioada antebelică, ci și contrastul dintre Ralu și cumnata ei:

Bine făcut, roșcovan și jovial, colonelul era cel un amestec picant de vulgaritate directă și simplitate bonomă. Un băutor înveterat, plin de istorioare cheflii, mi s-a adresat de îndată cu „domniță”, atingându-mă ușor, la răstimpuri, peste brațele goale, într-un mod foarte amuzant și câte se poate de familiar.

‒E minunat, splendid, că vă avem alături de noi. N-am știut despre Callimachi că are o nevestică atât de nostimă. Trebuie să veniți cu noi. Lăsați rabla aia de mașină și urcați în trenul nostru. Vă voi lăsa acolo unde spuneți. Locotenent Callimachi, dă ordinele necesare!”

‒Mon Colonel, e împotriva tuturor regulamentelor. Presupun că glumiți.

‒Dimpotrivă! Vorbesc serios. Călătoria este atât de jalnică fără doamne. Apoi, întorcându-se spre austera mea cumnată: Madame, nu vreți să ne faceți și dvs. această onoare? Apropo, nițică vodcă v-ar prinde bine. Sunteți prea serioasă și tristă.

‒Nu beau, răspunse Ralu, consternată și stingherită.

[1] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 235.

[2] Lucia Băleanu a murit la Madrid în 1984. A avut o singură fiică, Ioana (Yvonne) Băleanu, căsătorită mai întâi cu Nicolae Tăutu și apoi cu Ilie Vlad Sturdza (1948). Yvonne a încetat din viață la Madrid, în 1997.

[3] Gheorghe Băleanu s-a născut în 1890. A murit la București, în martie 1944.

[4] „Cu toată sfințenia ei l-a scos din sărite pe soțul ei, care în cele din urmă a divorțat de ea, pe baza acuzației de cruzime mentală (mental cruelty)!”. A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 212.

[5] A.M. Callimachi, Yesterday was Mine, p. 211.

P.S. Informația din Familiile boierești din Moldova și Țara Românească, vol. 1, p. 222 este eronată. Soția lui Al. Cantacuzino-Pașcanu se numea Ralu, nu Lucia!