Descopăr cu stupoare că postarea pe care am scris-o despre Peter Costea s-a transformat în piatră de încercare a relațiilor mele (de amiciție sau prietenie).

Un prieten vechi se declară surprins de „elucubrațiile” pe care le-am emanat.

Cunoscuți de pe FB întreabă de ce am scris acest mesaj tocmai acum. De ce fac anticampanie? De ce zic că votez cu cineva pe care îl critic? Cui folosește acest tip de retorică? De ce nu m-am dus să-i spun toate astea înainte candidatului pe care îl critic?

Unii cititori scriu de parcă deja port pe umeri responsabilitatea pentru un eventual eșec al lui Peter Costea la europarlamentare. Am ajuns în ingrata ipostază de katechon. Puțin lipsește ca Europa să se încreștineze prin programul de reformă al candidatului dreptei evanghelice, iar eu am îndrăznit, cu sofistica mea, să mă pun de-a curmezișul acestei epocale prefaceri!

Alți cititori, dimpotrivă, consideră că postarea exprimă common sense. Și că rezervele pe care le exprim nu sunt chiar elucubrații.

Una peste alta, descopăr că politica și religia ne inflamează puternic. Nu-mi aduc aminte să fi întâlnit pasiuni (patimi) descătușate în asemenea manieră decât în perioada „Răscumpărării memoriei”. Dovadă stau cele aproape 100 de comentarii la postarea anterioară, în condițiile în care am fost mai mult decât leneș în a răspunde, modera, interveni.

Poate că am să găsesc timp să scriu o postare despre candidatul ideal pe care l-aș trimite în Parlamentul European. Dar până apare cel ideal cred că îl voi vota, donchișotesc, pe dl Peter Costea. În materie de politică, indiferent cine o face, nu poți vota niciodată cu toată inima.

Anunțuri