photo

Astăzi, după excelenta prezentare a lui Gary Burge pe tema relației dintre israelieni și palestinieni (despre care sper să scriu cândva o postare), am mai lucrat vreo două ore și apoi, când am observat că picotesc, mi-am spus că ar fi oportun să leg cartea de gard și să mă „revergorez” o oră în aer liber, cu ajutorul unei plimbări prin „prerie”.

Illinois Prairie Path nu e o „prerie” adevărată, ci o potecă din piatră fărâmițată care se întinde radial în câteva direcții, de la Wheaton, care e punctul „zero”, înspre Forest Park, Aurora, Geneva sau Elgin, pe o distanță totală de 100 de km.

Întru această aventură la ceas de seară l-am cooptat și pe amicul Soterius Tătaru, care a fost cât se poate de bucuros să scape de chinurile intelectualicești care ne consumă zilnic materia neuronală.

Am gonit vreo 30 de minute înspre răsărit, pe ramura principală, până am ajuns la Lombard, la circa 10 km de Wheaton. Fiindcă soarele se apropia de chindii, am făcut cale întoarsă, opintindu-ne la câte un delușor, fiindcă schimbătoarele bicicletelor noastre nu prea funcționează.

Nu se poate spune ce bucurie pe capul omului să lase turnul de fildeș, savantlâcul, biblioteca, polemicile cu mogulii (mari și mici) din strâmta noastră blogosferă evanghelică, și să-și ia „preria” (ca să nu zic câmpii), pe nesfârșita potecă străjuită de verdeață, care pornește din inima orașului.

„Preria” e puțin frecventată. Când treci prin dreptul localităților mai vezi câte un biciclist, câte un jogger sau câte un localnic care își plimbă jivinuța (the pet). Vântul rece a alungat de mult somnolența. Dintr-o grădină se ridică fum de frunze arse, ca din grădina bunicilor, în anii copilăriei.

Anunțuri