Grădinile japoneze (în forma pe care am întâlnit-o în SUA) au o frumusețea pe care n-am întâlnit-o până acum la niciuna dintre parcurile europene pe care le-am vizitat. Sunt caracterizate de liniște, frumusețe, și echilibru, de o diversitate care nu devine strivitoare. Poate că ce mă atrage la aceste grădini este elementul exotic.

Asociez grădinile japoneze cu vremea copilăriei, vârsta neștiinței, a naivității, a încrederii, vârsta lipsei de scepticism.

De o vreme mă bate gândul să depăn pe blog amintiri din vremea copilăriei. Nu pentru că ar putea interesa pe cineva, ci pentru că simt nevoia să-mi cartografiez propria Atlantidă, să mă scufund în oceanul amintirilor și să aduc la suprafață suveniruri de pe un continent dispărut.

Până voi găsi răgazul pentru a scrie despre copilărie, vă invit la o plimbare printr-o grădină japoneză. Cred că asemenea plimbări sunt prea frumoase ca să nu fie împărtășite.