Cititorii care urmăresc blogul știu că de ceva vreme lucrez la volumul cu scrisori de și despre Cornilescu. Mai am de lămurit numeroase aspecte, însă în perioada următoare voi avea posibilitatea de a reveni în arhivele Societății Biblice Britanice.

Estimez că volumul va avea peste 400 de pagini, așa că ne putem aștepta la noutăți substanțiale (și nu întru totul lipsite de controversă). 🙂

În speranța că voi stârni interesul cititorilor evanghelici (și nu numai) pentru istorie, voi oferi în perioada următoare citate din studiul introductiv și din corespondența propriu-zisă cuprinsă în volum.

Mai jos un fragmențel din secțiunea privitoare la vremea când Cornilescu era elev la Seminarul Central.

Elev la Seminarul Central

Formarea intelectuală a lui Cornilescu a început odată cu admiterea sa, în 1904, la Seminarul Central. La începutul secolului, concurența redutabilă pentru un loc la acest așezământ educațional de elită era motiv de îngrijorare pentru orice candidat lipsit de conexiuni, protecții sau proptele. În august 1904, pe cele 42 de locuri scoase la concurs pentru „clasa I” candidau 350 de băieți cu vârste cuprinse între 13 și 15 ani. Între puținii care au avut uriașa satisfacție de a-și vedea numele pe lista celor admiși se mai numărau Ion Dobre, care pe atunci nu purta încă pseudonimul literar „Nichifor Crainic” (asumat legal în aprilie 1926), Manea Popescu, viitorul adversar implacabil al lui D. Cornilescu și al „evanghelizărilor neoprotestante” de la Biserica Sf. Ștefan, în anii de după război, și Marin Ionescu, succesorul lui T. Popescu în slujba de preot paroh, după caterisirea acestuia.

Impozantul corp de clădiri, cu ziduri de cărămidă roșie, având etajele despărțite de un elegant brâu de piatră cioplită, se afla pe atunci la marginea Bucureștilor, la capătul Bulevardului Maria (astăzi George Coșbuc), străjuit pe ambele părți de castani, în apropierea Fabricii de Bere Bragadiru. „De aici, de sus, de la «Grădina Bragadiru», se deschide o priveliște de o frumusețe incomparabilă spre Dealul Mitropoliei, precum și spre o mare parte a imens de întinsului oraș București. Cât de mult durează până când ieși în cele din urmă din oraș!”, nota R. Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de București, descriind cu lux de amănunte o vizită în timpul căreia trăsura l-a purtat pe Calea Rahovei, aproape de Seminarul Central, prin cartierele mărginașe, până în afara Bucureștiului.[1]

Mutarea Seminarului Central din strada Șerban Vodă pe bulevardul Maria s-a realizat prin intervenția energică a mitropolitului primat, Iosif Gheorghian, cu sprijinul susținut dat de doi miniștri ai Instrucțiunii publice și cultelor: C. C. Arion și Spiru Haret.[2] Despre cel din urmă știm că lucrase el însuși scurtă vreme ca profesor de matematică la instituția pe care a sprijinit-o în mod decisiv din poziția de ministru.

La vremea când tânărul Cornilescu își începea studiile la Seminar, capitala ocupa circa 5.500 de hectare și avea 300.000 de locuitori. Doar 8 tramvaie (întinse pe 75 de km) erau legate la rețeaua de electricitate, celelalte 138 fiind trase de cai. Tot din primul deceniu al secolului datează câteva clădiri bucureștene remarcabile, dintre care numai unele au ieșit nevătămate din catastrofa comunistă: Palatul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino (zis „Nababul”) din Calea Victoriei, clădirea Facultății de Medicină, Vila Minovici, Hipodromul Băneasa, Palatul Camerei Deputaților (astăzi Palatul Patriarhiei), Biserica Rusă, Casele Brătianu. În 1906, regele Carol I marca 40 de ani pe tronul României inaugurând în 6 iunie, în parcul care îi poartă numele, o somptuoasă Expoziție Generală Română, întinsă pe 360.000 mp, cu peste 160 de pavilioane care le prezentau vizitatorilor cele mai însemnate realizări din toate domeniile, de la meșteșuguri, comerț și administrație, la inginerie, cercetare și artă. Capitala era deja aglomerată, cu mahalale sordide, însă departe de urâțenia proiectelor faraonice de „resistematizare” pe care avea să le demareze Ceaușescu în anii comunismului.

[1] R. Netzhammer, Din România. Incursiuni prin această țară și istoria ei, vol. 1, Humanitas, București, 2010, p. 346.

[2] Șt. Călinescu, D. G. Boroianu, Istoria Seminarului Central din Bucuresci de la început până la instalarea în localul său propriu, Tipografia Editoare „Dacia”, Iaşi, 1904, p. 172, 237.

Anunțuri