M-aș bucura să văd cândva publicate în românește memoriile prințesei Anne-Marie Callimachi, Yesterday was Mine.

Traducerea lor n-ar fi o treabă ușoară, după cum m-am convins astăzi uitându-mă cu ochiul meu de Sauron-cu-altoi-de-soacră-editorială peste o mostră de traducere primită de la o cunoștință.

Nu știu dacă vom apuca să citim prea curând aceste memorii traduse. Dar putem citi măcar câteva pagini ca să ne facem o idee despre ce pierdem.

***

1

Autoportret

Soarele se pregătea să apună. Dincolo de porțile largi ale grădinii se întindea drept drumul alb, auster și uscat de căldura sufocantă a serii. O brișcă aflată în trecere ridica nori de praf gălbui tiviți cu roșu și purpuriu de lumina piezișă a soarelui.

O trăsurică joasă, de culoarea lămâii, trasă de un măgăruș bătrân și sur, cu hamuri cochete, și condusă de un lacheu înalt, în uniformă de vizitiu, s-a îndreptat spre intrarea conacului. O fetiță brunetă, cu ochii negri și nasul cârn, îmbrăcată în muselină albă, a coborât solemn treptele de la intrare și a intrat în cupeu pentru plimbarea agale la ceas de seară. În latura trăsurii mergea în pas de marș guvernanta, de origine engleză.

Această imagine nespus de vagă, aproape la fel de încețoșată precum fotografiile decolorate din epocă, este întâia mea amintire despre mine reflectată în oglinda nedeslușită a amintirilor. Atât de neclară este imaginea, încât n-o pot plasa în spațiu și în timp, dar atât de reprezentativă pentru primii ani ai copilăriei, încât pentru cei din generația mea am fost multă vreme fetița din trăsura cu măgar. În ce măsură memoria mi-a fost îmbogățită de această observație nu pot spune, pentru că amintirile copiilor sunt alcătuite din viziuni tainice în care doar imagini răzlețe se arată limpede pe un fundal încețoșat. Prin urmare, conștientă de lacunele amintirilor din copilărie, voi scrie povestea vieții mele așa cum mi se înfățișează acum.

M-am născut cu peste o jumătate de veac în urmă, în București, care pe atunci era o capitală fermecătoare, cu aer oriental, alcătuită din căsuțe risipite, pitite în grădini spațioase, ulicioare prost pavate clocotind de viață pitorească, veselie și bârfă, peste care nenumărate bisericuțe și paraclise, cu clopotnițe rotunde și cupole joase, păreau să-și reverse binecuvântările. Orașul unde m-am născut era verde, religios și vesel.

Contrastul dintre traiul simplu al țăranilor și al păturilor sărace și existența celor care imitau traiul parizian, specific clasei din care făceam parte, nu a fost singura influență ambivalentă care m-a înrâurit în primii ani din viață. De aceste influențe contradictorii aveam să devin conștientă de timpuriu.

La fel de contrastante erau și anotimpurile noastre, de la căldură tropicală la ierni lungi și geroase; firea violentă a națiunii îmblânzită de bunătate; și cele două case de care se leagă amintirile mele. Una era la Mănești, vatra strămoșească a familiei, sobră și bântuită în ciuda modificărilor și reparațiilor moderne; cealaltă era vila din București, mai burgheză, aproape nouveau riche în stil victorian târziu. Ambele ilustrau legăturile de sânge diferite, una foarte veche, cealaltă recentă, care se împletesc în vinele mele. Voi avea multe de spus despre cele două case care constituie fundalul solid al vieții mele și care au fost în proprietatea mea până la confiscarea recentă a țării mele.

Pe linie paternă îmi trag obârșia dintr-o veche familie românească, menționată în cronici străvechi încă de la începuturile istoriei țării mele. În acele însemnări vechi strămoșii mei sunt înfățișați ca războinici viteji și însetați de sânge în vremea recuceririi ținutului în 1291, după nouă veacuri de invazii și ocupații barbare, și, mai târziu, după două secole de lupte nemiloase împotriva cuceritorilor otomani.

Mintea mea de copil fremăta de povești și legende despre acei oșteni aprigi. Pereții conacului nostru de la țară erau acoperiți cu scene pitorești, pictate stângaci, ale unor vremuri tulburi: căpetenii cu panașe coborând trecătorile munților, călare pe cai albi, împodobiți cu hamuri dichisite; cavaleri medievali îmbrăcați în aur și purpură, aducând înaintea preotului, pentru binecuvântare, iataganul care omorâse „păgâni atât de mulți, cât zile într-un an”; strămoșul nostru Ioan Văcărescu, târât la Constantinopol în 1716 și decapitat lângă fortăreața Edicule, în fața sultanului, fiindcă nu s-a învoit să se lepede de credința creștină și să-l trădeze pe suveranul și cumnatul său, domnul Constantin Brâncoveanu.