Așa cum am promis, voi încerca să postez săptămânal câte un fragment din cartea la care lucrez în perioada șederii la Cambridge. Textul de mai jos provine din secțiunea introductivă, în care scriu despre educația primită de Cornilescu la Seminarul Central (care nu trebuie confundat cu Facultatea de Teologie) și despre cadrele didactice pe care le-a avut.

***

Programa Seminarului Central punea un accent deosebit pe studiul limbilor clasice, astfel că latina era studiată din „clasa II” până la final, iar din „clasa III” se adăuga și limba greacă. Totuși, o precizare este necesară. După cum povestește N. Crainic, clasicismul de la seminar se deosebea în anumite privințe de cel de la liceele seculare:

[Era] un clasicism filtrat prin concepție creștină, după marea tradiție a ortodoxiei, precizată încă din veacul al patrulea de la Hristos, dacă nu chiar de la începutul creștinismului. […] Spre deosebire de liceeni, noi eram scutiți în studierea latinei și elinei să facem cunoștință cu frumoasele și porcoasele minciuni ale mitologiei care, fără îndoială, numai modele de viață nu oferă unor tineri studioși. Autorii noștri păgîni erau de alde Esop, Seneca, Cornelius Nepos, iar pentru clasicismul creștin propriu-zis apologeții și sfinții părinți.[1]

Preluând parcă ecoul unor lamentații similare pe care le întâlnim în autobiografia lui Iorga,[2] Crainic constata cu stupoare că „atît din studiul elinei cît și al latinei lipsea cu desăvârșire Biblia! Dar numai anumite părți din Noul Testament oferă pentru începături textele cele mai ușoare și mai atractive în grecește și în latinește […]. Absența Bibliei din studiile religioase cât și din cele clasice mi s-a părut o monstruozitate prea evidentă prin ea însăși ca să mai fie nevoie de a insista”.[3]

Elevii din anul II studiau noțiunile de bază ale limbii latine cu Iuliu Valaori („macedonean temperamentos”), iar cei din anii următori îl aveau ca profesor pe I. N. Dianu, a cărui fire glacială, la care se adăuga interesul pentru „partea seacă a etimologiei și sintaxei”, pare să fi stins de timpuriu interesul seminariștilor pentru literatura latină. Avem motive să credem că N. Crainic nu era singurul care făcea următoarea constatare la mulți ani după absolvirea studiilor: „Memoria mea nu reține o singură expresie latină comentată ori subliniată de dînsul, deși în Seneca sau în Tertulian s-ar fi găsit destule.”[4]

[1] N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, p. 6364.

[2] N. Iorga, Orizonturile mele. O viață de om, așa cum a fost, ed. a 3-a, București, Minerva, 1976, p. 82: „Cu gramatica, teribilă, a lui Zotu, cu neroadele frase de exerciții din care, peste dificultățile, care se cereau răsplătite, ale unei limbi abia-învățate, aflam că «nenorocirea vine adesea de la cuțit» trebuia să trecem la neegalabila fineță, la satira profundă, ca pentru oameni de înaltă cultură, la ironia, care se potrivia așa de puțin și cu vrîsta și cu însăși receptivitatea sufletului nostru, a lui Lucian. Da, a lui Lucian, din Dialogurile morților, pentru care se cerea să știu și istorie și mitologie și atîta filosofie, pe cînd era așa de natural să se caute textul Evangheliei blînde a Sfîntului Ioan, care se lega și de religie.”

[3] N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, p. 64.

[4] N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, p. 64.